Fum de minciuni

REVEDERE

2012-01-27T06:37:00.000-08:00

Din sânul cald al planetei-mamă
Am plecat în Universul rece;
Terra ţi-am lăsat-o, iubito, în grijă -
La fel doresc s-o văd când m-oi întoarce.

În imensitatea de-ntuneric şi pustie
Văzut-am joc de lumină vie;
Cum din negura de veşnicie
Se nasc sfere cu-o tainică magie.

Dar trecând prin abisuri infinite
Gânduri spre tine se îndreaptă;
Iar şi iar, ele îţi dau roată
Ca sateliţii pururi unei planete.

A sosit şi ziua întoarcerii mele
Nicicând nu mi-au zâmbit micile stele
Mai mult ca acum - şi plin de dorinţă
Vin la tine cât mai repede cu putinţă.

Veşnicia rece parcă se-ncălzeşte -
Las în urma mea pe Mercur şi Marte;
Uite Luna - izvor de vise şi fericiri
A poeţilor dezamăgiţi de crude iubiri...

Ajung curând, sunt aproape acum
Trec de Lună şi...Doamne, nu!
Ce v-a fost dat, ochilor, să vedeţi?
Veniţi, lacrimi, coşmarul să-l ascundeţi!

Pământul, Terra, planet-albastră
S-a dus - acum e planeta neagră:
Un mormânt înconjurat de fum
Păduri, munţi, ape - făcute scrum!

Amazonul are dune de nisipuri
Ce era verde a devenit deşerturi.
Plantaţii de lalele şi trandafiri
Sunt acum întinse câmpuri de pustiuri.

Iar oraşul tău, iubita mea
Pare învelit în catifea.
E lava-ntărită a unui vulcan
Ce-a pedepsit egoismul uman.

1984

2011-12-21T08:59:00.000-08:00

Astăzi am scris, în lista mea de romane citite, cartea cu numărul 100: "1984" de George Orwell. Imediat ce am terminat de scris, mi-a venit ideea de a consacra câte o postare pentru fiecare roman citit. Postarea o să fie un amestec de impresii, rezumat, comparaţii, citate din opera respectivă etc. Trebuia să mă fi gândit mai demult, pentru că aveam şi subiect de postare(aproximativ 100), dar este şi ceva util(pentru mine şi pentru cititori, dar nu ştiu care este procentul pentru fiecare). Postarea de astăzi este, aşadar, despre romanul "1984" de George Orwell.

Dacă dai un Search pe Google, vei descoperi că "O mie nouă sute optzeci și patru, scris și 1984, este un roman politic creat de George Orwell în 1948 și tipărit în 1949. Acțiunea romanului are loc într-un viitor distopic și prezintă o parte din viața intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitarist al Oceaniei. O mie nouă sute optzeci și patru a imprimat foarte mulți termeni și idei în cultura contemporană, și mai ales în limba engleză, de exemplu Fratele cel Mare, dubla gândire, poliția gândirii, Soceng. „Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine” este un simbol al controlului excesiv, iar adjectivul orwellian este folosit pentru a descrie acțiunile și organizațiile Oceaniei."

Se spune despre "1984" că descrie o antiutopie, acest lucru apărând menţionat şi în carte, în dialogul lui O'Brien cu Winston Smith: "Începi să-nţelegi, acuma, ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor Utopii hedonistice cretine pe care şi le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare şi eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecţiona va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă." Pare cunoscut? Mie mi s-a părut că ar descrie foarte bine societatea din ziua de azi şi cred că George Orwell a avut talent de clarvăzător, căci "Fratele cel Mare" există şi astăzi, doar că poartă alt nume: Guvernul. Romanul lui Orwell m-a captivat pagină cu pagină şi puţine sunt romanele care au reuşit acest lucru. Este un roman total, în care elemente de psihologie, filosofie, politică, istorie şi erotism se îmbină armonios. Un singur cuvânt ar putea-o descrie: capodoperă.

Destinul lui Winston Smith m-a impresionat mult. Îl admiram ca personaj, el era rebelul care, împreună cu iubita sa, Julia, respecta regulile mici pentru a le putea încălca pe cele mari. Şi-au găsit un apartament în cartierele "prolilor"(adică muncitorii din afara Partidului, cea mai de jos clasă socială), unde se întâlneau şi purtau discuţii prin care defăimau Partidul şi pe Fratele cel Mare, trăind cu impresia că nu sunt ascultaţi de nimeni(proprietarul apartamentului le spusese că nu sunt "tele-ecrane"=un televizor prin care erai supravegheat şi instrumentul prim de manipulare a maselor). În cameră exista un tablou imens, care i-a atras atenţia lui Smith de prima dată. Ironia a făcut tocmai ca sub acel tablou să fie un tele-ecran şi, în momentul în care "vocea metalică" a tele-ecranului a strigat către cei doi, mărturisesc că mi-a îngheţat sângele în vine. De asemenea, am simţit o greaţă nemaipomenită: m-am pus în locul lor şi, pentru moment, am putut simţi teroarea lor, dar şi certitudinea că viaţa lor, aşa cum era până atunci, se terminase brusc. Paradoxal, prin mintea lui Smith "începură să i se perinde, fără voia lui, gânduri total neinteresante". Era conştient că orice împotrivire e zadarnică, oamenii Poliţei Gândirii spărgeau geamurile şi intrau în cameră, unul îi dăduse un pumn bine ţintit Juliei în plexul solar, iar el se chinuia să rămână nemişcat şi să nu le dea motive să îl lovească. Pentru mine, a fost moemntul cel mai dramatic din carte. Ştiam că vor fi prinşi pentru că citisem un fel de prezentare a romanului în manualul de literatură universală, dar nu mă aşteptam să fie trădaţi de simpaticul domn Charringtone, la fel cum speram că nu O'Brien, în care Smith avea încredere, pe care chiar îl iubea(pentru că era singurul cu care putea să discute), speram deci că nu el îl va tortura pe Smith şi îl va transforma, făcându-l să îl iubească pe Fratele cel Mare. Însă ştiam, în parte pentru că nu mai fusese introdus niciun alt personaj care ar fi putut face asta, dar şi pentru că aşa era SOCENG-ul, aşa cerea absurdul acestei societăţi. Tot ce e mai nobil în om să fie întors împotriva lui. Din păcate, observ asta şi astăzi:nu mai fi bun, o să fii luat de fraier; nu mai iubi, oricum îţi vrea doar banii; să nu mai ai încredere în prieteni, oricum te vor trăda, doar banii te pot face fericit, lasă familia şi lucrează până strângi destui bani ş.a.m.d. Nu mai avem nimic sfânt, spun despre dragoste că este o boală, neagă existenţa lui Dumnezeu, ne bagă pe gât chimicale, spunând că toate produsele sunt "fără conservanţi, aditivi şi coloranţi". Suntem spionaţi, doar că tele-ecranele nu sunt la vedere. Smith era măcinat de gîndul că ştie cum are Soceng-ul puterea, dar nu ştie de ce. O'Brien i-a dat răspunsul: ei vor puterea de dragul puterii.
Finalul este trist(Smith este transformat pe deplin şi îl iubeşte pe Fratele cel Mare, acceptând că 2+2=5 sau 3 sau cât vrea Partidul), dar nu ar trebui să fie dezamăgitor. Nu cred că o astfel de societate ar putea supravieţui la nesfârşit. Cu toate măsurile lor de crimăstop, cu toate încercările lor de a controla mintea umană prin intermediul vocabularului(considerau că dacă nu există cuvinte care să exprime gândul rău contra Partidului, atunci acest gând nu va putea exista, astfel a apărut Nouvorba, un limbaj al cărei vocabular se micşora de la an la an), eu am speranţa că omul e prea puternic pentru a se lăsa strivit sub gheata "celor mari" aşa uşor. Din acele milioane de oameni, se va ridica unul ca Smith, care să nu facă, totuşi, greşeala de a se încrede în cineva din Partid. Şi poate că va reuşi să răstoarne societatea şi să îi readucă la viaţă pe oameni. Consider că finalul romanului este deschis şi că, dacă vom ajunge şi noi exact ca ei(nu mai avem mult), vom avea puterea să spunem "nu".

Acest roman mi-a deschis ochii, mai ales prin sloganele Soceng-ului: "Războiul este pace", "Libertatea este sclavie" şi "Ignoranţa este putere" şi am de gând să scriu câte o postare pentru fiecare din aceste afirmaţii, plus pentru aceasta: "Cine controlează trecutul, controlează viitorul; cine controlează prezentul, controlează trecutul". Sper că v-am dat de gândit.

Am revenit

2011-12-03T11:40:00.000-08:00

...după o absenţă îndelungată, pentru mine, pentru un eventual cititor fidel...Nu o să fie o postare prea lungă pentru că deşi de mult am în gând să scriu, este ceva ce mă împiedică să duc această acţiune până la capăt. Şi anume: am observat următorul fenomen: cuvintele nu mă ajută! Mi se pare că nu reflectă ideile mele adevărate. Oricum, în ultimul timp, gândurile mele formează o tornadă imensă în mintea mea. Şi lumea din jur...totul mi se pare numai zgomot şi haos. De aceea mă izolez în mirifica lume e muzicii şi a lecturii. Sunt singurele în care mă regăsesc, singurele în care aş vrea să fiu. Găsesc câte o melodie pe care o ascult zile în şir...am o plăcere deosebită să caut de fiecare dată când o reascult o nuanţă, o notă, un sentiment, pe care nu le-am mai observat şi, surpinzător sau nu, de fiecare dată găsesc ceva care să mă facă şi mai dependentă(dacă este posibil) de melodia respectivă. Pot fi acuzată de prea multă patimă, însă atunci când îmi place un lucru, ţin şi cu dinţii de el(valabil şi pentru ideile mele).
Mai este ceva ciudat...am un sentiment de revoltă...contra faptului că aş avea nevoie să fiu îmipinsă de la spate. Nu ştiu cum am ajuns la această concluzie, cert este că aşa simt şi încerc să îmi dovedesc mie însămi că nu este adevărat, însă ajung la concluzia independenţei mele încă înainte de a termina demonstraţia. Şi apare sentimentul inutilităţii, care e şi mai frustrant. Uneori, am senzaţia că eu doar caut motive pentru a fi stresată(de parca viaţa nu mi-ar oferi destule pe tavă, frumos aranjate, ca să am de unde alege). Adevărul este că, fiind perfecţionistă, vreau ce e mai bun, adică cel mai bun motiv pentru a fi stresată şi, în majoritatea cazurilor, îl şi găsesc. Peste ani, voi reciti acest blog şi voi spune: "ce prostii puteam să scriu aici...se vede că cine nu are de lucru îşi face", dar acum chiar au importanţă pentru mine. Mă definesc. Viaţa omului stă sub semnul incertitudinii şi chiar nu ai de unde şti prin ce experienţe vei trece, unde vei ajunge....de aceea, este important să te bucuri de călătorie(ştiu, ultima parte a mai fost spusă şi de alţii înaintea mea, dar asta mi-a venit în minte). Şi încă ceva, ce am citit, poate, într-o carte(manualul de filosofie sau Cel mai iubit dintre pământeni, nu ştiu sigur): Singurul lucru cert pe care îl ştim despre viaţă este însăşi incertitudinea ei. Prin asta mi-am dat singură un sfat: să nu îmi mai bat capul cu toate acele frământări metafizice care îmi fac creieraşul pané. Aşa aş scăpa şi de haosul din mintea mea. E prima oară când aud sfatul acesta? Nuuuu.... L-am ascultat? Mmmm....Îl voi asculta? Ar cam fi cazul. Poate aceste cuvinte vor ajuta, într-o zi, un alt adolescent lovit de boala gândurilor încâlcite...Nu e o idee bună să despici firul în patru, realitatea se deformează prea mult şi zău că nu mai ştii ce să crezi. Încearcă să analizezi situaţia aşa cum e, caută soluţii simple şi de durată şi orice decizie ai lua, nu da înapoi. Complicaţiile nu sunt niciodată bune, trăieşte viaţa simplu, dar ţinând cont de lucrurile care te fac fericit.
Cum am ajuns să dau sfaturi? Şi eu care ziceam că nu am inspiraţie. Trebuia doar să încep să turui... dar a ajuns, în sfârşit, trenul în gară. Pe data viitoare şi ţine cont de sfaturile de mai sus. Sunt câteva din principiile mele(sau ideile mele fixe, cum ar spune mama), dar m-au ajutat să supravieţuiesc binişor până acum.
Cius!

Bună dimineaţa, România!

2011-06-20T05:34:00.000-07:00

Astăzi m-am trezit ştiind că am foarte multe treburi de rezolvat. Buletinul meu e expirat de aproape 3 săptămâni şi mi-am zis să merg la primărie să rezolv o dată cu asta. Normal, a trebuit să mă duc singură, nu numai pentru că sunt majoră şi trebuie să arăt că sunt independentă, dar şi pentru că mama mea trebuia să plece la corectare la Ploieşti, iar tata era de mult plecat la Cluj. Aşadar, nu am avut de ales. M-am dus frumuşel la primăria cea sclipitoare din oraş, am văzut un nenea gardian care se uita după o doamnă interesantă în fustă, am aşteptat, desigur, până doamna respectivă a ieşit din raza lui şi am aşteptat ca privirea să i se focalizeze, apoi l-am întrebat unde mă duc pentru buletinul meu cel expirat. "Cum intri, prima pe stânga". Am intrat, m-am învârtit eu pe acolo, nu m-am lămurit pe care din cele 3 uşi pe stânga trebuie să intru. Am întrebat o femeie (care era în căutare disperată de o toaletă şi căreia nu îi venea să creadă că o primărie nu prezintă aşa ceva [era, tanti, dar trebuia să o cauţi bine]) şi mi-a sugerat să mă duc la ghişeul 1. Am găsit locul cu pricina, înaintea mea intrând un bătrânel. Am aşteptat să îl expedieze tipele(săracul, a greşit ghişeul), i-am zis tipei ce doresc, i-am dat buletinul şi aşa decorativ, m-a întrebat dacă am nu ştiu ce, cum nu ştiam ce e, i-am răspuns că nu, a spus că îmi dă ea tot ce îmi trebuie, am mulţumit ("Doamne-ajută, alerg mai puţin", am gândit eu în mod naiv), mi-a cerut 13 lei pt 3 hârtii, i-am dat, m-a trimis la xerox apoi la ghişeul 4. M-am chinuit să reţin ordinea, ca să nu mă învârtesc aiurea. M-am dus la xerox, am aşteptat ca cei de dinaintea mea să xeroxeze ce aveau de xeroxat, i-am zis tipei că îmi trebuie cerere pentru buletin(parcă asta era), mi-a dat(în schimbul a 50 de bani), m-am dus la ghişeul 4. I-am zis doamnei de acolo pentru ce am venit, m-a văzut zăpăcită, grăbită să termin totul, am completat nu ştiu ce adeverinţă, i-am dat hârţoagele pe care le aveam şi am întrebat-o ce mai trebuie făcut. "Nimic", mi-a răspuns. "Vai, ce bine, am scăpat". "Ba nu, mai ai de alergat. Ce, tu voiai să rezolvi totul într-o zi?". "Dar ce, trebuie să alerg o săptămână să-mi schimb un amărât de buletin?" am mârâit eu printre dinţi. "Îţi completez eu adeverinţa, vii mâine să o iei, că azi nu o să fie gata, apoi te duci cu mama la poliţie să semneze că te ia în primire, apoi zâmbeşti la poză şi aştepţi să vină buletinul". "Aştept...." am zis eu uluită de eficienţa sistemului birocratic românesc. "Da, o să aştept....mulţumesc" şi am plecat. M-am dus la spital, să fac o radiografie pentru că de o săptămână mă doare foarte tare genunchiul. Întâi am trecut pe la medicul de familie, gândindu-mă că îmi trebuie trimitere. Nu am aşteptat prea mult, am intrat la asistentă aproape imediat, am aşteptat să vorbească la telefonul care a sunat la câteva secunde după ce i-am zis "bună-ziua", după ce s-a calmat (cineva făcuse febră 38), i-am spus oful meu. Mi-a explicat că nu îmi poate da trimitere pentru nu ştiu ce încurcătură pe care o au ei cu casa de asigurări. "Şi mă duc aşa, fără trimitere?", "Da, te duci acolo în clădirea din spate şi faci radiografie". Bun, am plecat, ajunsă la spital, m-am dus direct la radiologie, după cum mi-a zis asistenta. Acolo, surpriză, ditamai coada. Am aşteptat să se elibereze un scaun şi m-am aşezat şi eu jos. M-am uitat în jur. Toţi aveau nişte fişe. Eu nu aveam. Am întrebat o femeie: "Nu vă supăraţi, după ce faci radiografia îţi dă cumva o fişă?". Doamna s-a uitat strâmb la mine: "Nu, îi dai tu fişa asistentei şi ea o să te cheme, faci radiografia, îţi scrie diagnosticul şi îţi dă fişa înapoi". "Ah...şi de unde iau fişa?", "De la chirurgie", "Mda, mulţumesc". Puteam eu să aştept mult şi bine acolo, fără fişă. M-am dus la chirurgie. Iar surpriză? Coadă. Şi culmea, nici măcar nu era medicul în cabinet. Pe programul de pe uşă scria că doctorul trebuia să fie de la 10 până la 12.Era în jur de 10 şi un sfert. M-am aşezat pe banca din faţa cabinetului şi am aşteptat. Şi am aşteptat, am aşteptat, până s-a făcut 11. A intrat un doctor în cabinet. "Dă Doamne să fie el" mi-am zis eu. Au intrat cei din faţa mea, a intrat şi o doamnă care venise DUPĂ mine. Nu-i nimic, aştept. În sfârşit, intru şi eu. Mă gândeam că trebuie să mă grăbesc, să mă duc să fac radiografia, apoi să mă duc la medicul de familie să îmi spună ce am, mă gândeam şi la buletin...În fine, am intrat, am dar bună-ziua şi i-am spus că am nevoie de o fişă pentru radiografie. Doctorul (trecut de 40 de ani sigur) se uită o dată la mine, apoi mă întreabă: "Cum adică AI NEVOIE?". Eu am intrat în panică. Nu m-am gândit decât la faptul că am aşteptat degeaba o oră în faţa uşii lui. "Păi pentru radiografie trebuie să am o fişă....", "Ei, asta e altceva". "Adică?" m-am uitat eu strâmb la el. "Păi ce, aici e aprozar să vii la mine cu ÎMI TREBUIE? Puteai şi tu să ceri mai frumos". Am rămas mască. "Vă rog, domnule doctor, îmi puteţi da o fişă pentru radiografie?" am zis eu cu un glas dulce-acrişor(mai mult acru decât dulce). "Aşa e mai bine" a zis el zeflemitor. "Îmi pare rău, dar am aşteptat o oră în faţa uşii, iar manierele mele sunt la pământ" i-am spus eu răspicat. "Am nevoie doar de fişa aceea". "Bine, aşteaptă afară". "Mulţumesc" şi am ieşit, încercând să nu trântesc uşa. M-am aşezat bombănind pe scaun. O femeie m-a întrebat dacă era doctorul. "Da, era...şi ce mai doctor, bleah". Femeia se uită surprinsă la mine. "Nu era dr........ce nume o fi zis ea......?". "Ba da, dar cum am intrat, m-a şi luat la rost, că de ce îi cer ca la aprozar....". Doamna chicoteşte şi încearcă să mă calmeze. "Aşa e România" îmi explică ea. "Da, dar după ce că am aşteptat o oră după el, mă mai şi ia la mişto" am spus eu revoltată. "Ce să-i faci...." a concluzionat ea. Sincer, în momentele alea nu ştiam dacă să intru în cabinet să îi trag un pumn sau dacă să râd de cât de penibilă era situaţia. Nu am avut timp să iau o decizie, pentru că s-a deschis uşa, asistenta înmânându-mi fişa mult-dorită. Prin uşa crăpată l-am văzut pe doctor şi îmi venea să mă strâmb la el, dar m-am mulţumit să îi zic bună-ziua şi să plec. A spus ca după ce iau radiografia să vin la el să îmi spună ce am. "Da"(s-o crezi tu, nu vreau să te mai văd niciodată). M-am dus la radiologie. Deja e învechită povestea. O coadă şi mai mare faţă de cea care era când plecasem. Am râs ironic în sinea mea şi m-am postat lângă uşă şi am aşteptat. S-a eliberat un scaun. Am intrat, m-am trântit pe el. A ieţit asistenta să ia fişele celor care mai aveau. Le-a luat pe toate, în afară de a mea. "Mă scuzaţi, dar pe a mea nu o luaţi?", "Nu" a zis ea repede. "De ce??" aproape că am strigat eu, surprinsă. "Pentru că nu sunteţi de la noi" m-a lămurit ea. În momentul acela, chiar îmi venea să mă tăvălesc pe jos de râs. Asta însemna că trebuia să aştept până termină toţi "DE-AI LOR", ca abia după aceea să îndrăznesc să dau şi eu fişa. Nu să intru la doctor, nu, SĂ DAU FIŞA. Cât timp am aşteptat să termine ai lor, am avut o revelaţie. Doctorul acela de la radiologie, un domn de vreo 60 de ani, a ieşit afară din cabinet ca să fumeze. Ceva normal, însă mie, în momentul acela, mi s-a părut superlativul absolut al ipocriziei. Un doctor fumând...un preot înjurând...un poliţist furând...asta e lumea în care trăim. În timp ce gânduri absurde despre realitatea în care trăim îmi treceau prin minte(de la ştiri până la bârfele din scoală, pe care oricât m-aş chinui, nu pot să evit să le aud), doctorul (dacă mai merită să fie numit aşa) chema pacienţii rând pe rând. Ciudat, aveam impresia că folosea exact tonul pe care îl foloseşte Albescu la Liturghie. "Săăăăă vinăăăăă Georgescuuu Adriaaann". De parcă îi chema la înmormântare, nu la radiografie. Şi ca o confirmare, o bătrânică a bătut în lemn, mormăind un "Doamne-fereşte". Poate doar mi s-a părut.....A venit în sfârşit rândul meu. Am intrat, m-am descălţat, am aşteptat să îmi spună asistenta ce să fac. Vorbea cu o femeie care o îmtreba dacă să-i ia biscuiţi sau fructe. Asistenta, deoarece trebuia să ia o decizie importantă, a uitat că eu stăteam în şosete, uitându-mă când la masa ciudată pe care trebuia să mă cocoţ, când la ea, când la prietena ei, aşteptând după ea. Nu a putut să se hotărască, verdictul fiind ca prietena să îi ia şi biscuiţi şi fructe. Acum că a rezolvat problema existenţială, poate o să îmi spună mie ce să fac. De unde....s-a dus într-o cameră şi câteva minute nu a mai ieşit de acolo. Eu am aşteptat, cam sătulă de toate. Nimic nu mă mai impresiona. Putea să mă şi lase singură acolo 3 ore, nu m-ar fi deranjat. Aş fi avut la ce să meditez....Dar şi-a amintit de mine, mi-a arătat cum să mă urc pe ciudăţenia aia de masă, cum să stau cu piciorul, mi-a făcut "poză", m-am încălţat şi am ieşit. Mai erau 2 domni "de-ai mei"(adică nu erau internaşi la spital, că la altceva nu putea să se refere asistenta) şi am aşteptat în compania lor. Vorba unuia din ei: "Mulţi am fost, puţini am rămas". În sfărşit, chinuindu-se un pic, asistenta mi-a strigat numele şi eu m-am dus după radiografie. Am aflat că osul nu e rupt, că e un caz de suprasolicitare. Mi-a mai zis doctorul ce să fac, cu ce cremă să dau, dar tocmai atunci a început să vorbească neinteligibil(adică el ştia ce zicea) , de vreo 2 ori l-am întrebat "poftim?" dar după ce am văzut că repeta cu jumătate din sfertul vocii de dinainte, m-am mulţumit doar să dau din cap la tot ce zicea. I-am salutat pe medic, asistentă şi cei 2 de-ai mei. Am părăsit incinta spitalului jurându-mi că, şi pe moarte să fiu, nu mai calc pe acolo niciodată. Am apelat la muzica de la căşti, sperând să mă mai calmeze. Nici vorbă...numai la doctorul nemulţumit de lipsa mea de respect mă gândeam. Cum, frate, să întârzii o oră, să laşi 5 oameni să te aştepte ca fraierii, apoi să mai ai şi pretenţii aiurea. Mi-am cumpărat un ştrudel şi m-am dus în Parcul Nou să mănânc. Pe drum am încercat din răsputeri să mă calmez. Nicio şansă. M-am aşezat pe bancă şi am început ştrudelul, nesimţindu-i, însă, gustul. "Nu pot să mă calmez" gândeam eu, nervoasă. "Nu îmi vine să cred că a avut tupeul...." şi iar îmi aminteam situaţia. Eram sigură că toată săptămâna voi fi ţâfnoasă din cauza lui, că dimiineaţa mea a fost aiurea şi că şi restul zilei va fi la fel. Numai gânduri negre îmi treceau prin minte şi zgâriam, efectiv, banca de nervi. Atunci, a apărut ea. O fetiţă de câţiva anişori, blondă şi cu un zâmbet imens pe faţă. Fetiţa aia a reuşit în câteva secunde să risipească toată mânia pe care am acumulat-o în dimineaţa aceea. Părinţii şi fraţii ei stăteau pe banca de lângă a mea, dar ea nu se ducea la ei, numai la mine venea. Cum o lua sora ei de mână ca să o ducă la mama ei, cum ea scăpa şi se întorcea la mine. În special, la geanta mea. Apoi m-a lămurit sora ei mai mare că îi plac genţile şi că o dată i-a plăcut una atât de mult, încât voia să plece cu ea. Păcat că era a unei fete şi că a trebuit să o dea înapoi. "Cleptomană mică" mi-am zis eu şi m-am grăbit să îi fac un nufăr de hârtie. Ea nu a vrut să îl ia, dar i l-am dat surioarei ei. Stăteam pe bancă şi mă uitam cum aleargă de jur-împrejur, cum se joacă singură sau cu alţi copii, cum vorbeşte ceea ce doar ea ştie....mă uitam şi zâmbeam. Şi eram fericită. Mă gândeam că viaţa este, totuşi, frumoasă, dar dacă nu m-aş fi dus în parc şi nu aş fi văzut copilaşul acela blonduţ şi creţ(avea nişte bucle ca din poveşti, şi fără ondulator), nu aş fi crezut că viaţa poate fi altfel decât absurdă şi că oamenii pot fi altfel decât neciopliţi şi egoişti. Mai este, totuşi, ceva frumos în România: zâmbetul unui copil blonduţ şi creţ. Aşa că am ajuns acasă fericită, nu nervoasă, cum plecasem de la spital. Genunchiul încă mă doare, pentru buletin trebuie să mai alerg şi în altă zi, dar copilul acela mi-a înseninat ziua.
Nu e o zi pierdută dacă zâmbeşti! :)

Gânduri despre viaţă

2011-06-11T15:01:00.000-07:00

Încercăm să avem atât de multe în viaţă încât uităm să o trăim. Uităm să ne bucurăm de magia unei clipe, de un apus de soare, de o melodie frumoasă, de o carte interesantă, de o vorbă bună, de o îmbrăţişare...Toţi se grăbesc să adune cât mai multe, casă, maşină, diplome, haine(şi pot să continui lista până mâine dimineaţă), dar nu îşi dau seama că mai devreme sau mai târziu(de obicei, mai devreme decât se aşteaptă ei) tot ce au strâns nu va mai conta. Nu va mai conta că am avut 3 case, 5 maşini, 3 căsnicii, 10 copii, că am făcut 15 facultăţi şi am învăţat matematică financiară şi fizică cuantică. Va conta dacă am făcut bine în viaţă sau dacă am fost egoist, dacă am crezut într-o forţă superioară sau dacă am fost interesat doar de rezultate şi "fericire" imediată(am pus între ghilimele pentru că eu nu consider că aceasta e fericirea adevărată). "CARPE DIEM!" spuneau romanii....da, dar Horaţius a văzut altfel lucrurile decât Nero, spre exemplu. Horaţius spunea că omul trebuie să caute adevărul, să fie virtuos, să vrea să fie în mijlocul naturii....Din păcate, noi şi dacă am vrea, nu am putea, pentru că în România, cel puţin, pădurile sunt doar o amintire frumoasă, dar suntem învăţaţi să credem că tot ce contează în viaţă e să respecţi un anumit model, să te chinui să le ai pe toate. Cu toate acestea, tot nu eşti fericit. Paradox? Nu, realitate. E o realitate că majoritatea oamenilor pe care îi văd trecând pe stradă sunt încruntaţi, îngrijoraţi, grăbiţi...Se grăbesc să ce? Să meargă la muncă, să se ducă la cumpărături, să ajungă acasă, să se certe un pic cu soţul/soţia că nu e gata cina, să se fixeze în faţa ~~tembelizorului~~ televizorului să vadă ce le mai coace mintea miniştrilor sau cine s-a mai sinucis. Apoi, cu aceste minunate gânduri în minte, să se ducă la culcare supăraţi şi încărcaţi de energie negativă, fără ca măcar să ştie cauza pentru acestea.
Care sunt efectele acestor tabieturi? Ei bine, unele şi mai rele, viciile, într-un cuvânt. Nu eşti mulţumit de viaţa ta? Nu-i nimic, Winston te face să crezi că totul este bine. Nu îţi place soţia? No problem, mai iei o duşcă şi parcă e mai frumoasă. Tristul adevăr e că în loc să rezolvăm problemele pe care le avem, preferăm să le "cârpim", preferăm să folosim orice mijloc pentru a ne face să credem că totul e bine şi că, într-un fel, se va rezolva, fără a face niciun demers în a rezolva problema. Aşa am fost învăţaţi, aşa vedem la televizor, aşa facem şi noi.
Acum că am prezentat problema, o să spun că trebuie să facem o schimbare! În primul rând, să ne hotărâm ce e, cu adevărat, important în viaţă. E vital să ajungi mare boss la nu ştiu ce firmă, să ai o căruţă de bani şi să te cunoască un continent întreg? Da, este, dar dacă nu ai o relaţie armonioasă cu tine însuţi şi cu familie ta, toţi acei bani nu valorează nimic. Trebuie să te cunoşti pe tine înainte de toate, spuneau grecii. Câţi oameni mai stau să analizeze de ce au făcut o anumită alegere sau de ce au spus un lucru pe care, ulterior, l-au regretat? Majoritatea se complac, spun că nu se pot schimba şi refuză ajutor. Sfaturile li se par critici şi au impresia că toţi sunt împotriva lor. Eu cred că dacă vrei ce e mai bine pentru tine, vei fi în stare să vezi dacă şi cei din jur îţi doresc binele sau vor doar să profite de tine. Prin definiţie, omul este egoist, însă paradoxal, acest egoism se manifestă prin altruism. "Te ajut pe tine ca să mă simt şi eu bine"( în treacăt fie spus, cred că se aplică şi pentru iubire). Dar asta nu înseamnă că omul nu poate fi bun. Suntem egoişti prin definiţie, e ca o tehnică de supravieţuire, dar sunt momente când renunţăm la egoism şi ne îndepărtăm de ce înseamnă partea inferioară a omului , apropiindu-ne de desăvârşire. Omul poate ajunge la desăvârşire, însă mulţi preferă să rămână la starea inferioară. Sunt mulţumiţi să facă acelaşi lucru în fiecare zi, s-au obişnuit cu rutina, chiar dacă nu le place ceea ce fac. Eu cred că asta e cea mai mare greşeală a oamenilor : nu au curajul să facă o schimbare. Nu există "nu pot" ci "nu vreau". Eu cred că oamenii pot fi mai buni, mai fericiţi, mai sănătoşi, doar că nu au găsit motive pentru a dori asta. Fiecare ar trebui să renunţe la 10 minute de uitat la TV şi să se gândească bine la viaţa sa, pentru că dacă descoperi problema din timp, ai toate şansele să o soluţionezi, însă lăsată "netratată", te va afecta fără să ştii. Răspunsul se află în modul în care credem că putem să fim fericiţi. Dacă noi credem că avem nevoie de foarte multe lucruri pentru a fi fericiţi, ne vom chinui toată viaţa şi tot nu vom fi fericiţi. Dacă lucrurile simple, precum o picătură de ploaie, îţi aduce fericirea, atunci vei fi fericit de fiecare dată când plouă(din ce în ce mai des în ultima vreme).
Totul depinde de tine dacă eşti sau nu fericit. Dacă e atât de simplu, ce mai aştepţi? Vei reuşi fără nicio îndoială, trebuie doar să priveşti bine în jurul tău. Viaţa e frumoasă!

Fericirea vine din lucruri mici!

2011-04-04T12:04:00.000-07:00

Sunt fericită şi aş vrea să împărtăşesc acest lucru cu toţi cei care îmi vor citi vreodată blogul! De felul meu, sunt înclinată mai mult spre meditaţie, spre lucruri serioase, dar asta nu înseamnă că sunt deprimată sau serioasă tot timpul. Cine mă cunoaşte cu adevărat ştie că sunt optimistă şi privesc viaţa cu zâmbetul pe buze, deşi uneori mi se pare că duc întreaga lume pe umeri (am tendinţa de a lua asupra mea prea multe responsabilităţi), la sfârşitul zilei mă gândesc ce am reuşit să fac şi sunt mereu mulţumită de mine.
De ce sunt eu fericită? Am multe motive. În primul rând, recunoştiinţa că familia mea e sănătoasă şi mă ajută, orice ar fi, mă face foarte fericită. La şcoală totul e bine, am reuşit cumva să le fac pe toate, de la olimpiade la simpozioane şi proiecte; măcar ştiu că am activitate, nu am timp să mă plictisesc. În ceea ce priveşte artele marţiale, mai bine nici că se putea. Am fost la o competiţie pe 26 martie, unde am reuşit să câştig 2 medalii: bronz şi aur. Am luat aur la lupta cu nunchak-ul şi precizez că a fost doar a 2-a oară când am luptat cu aşa ceva(deoarece eu ajung la antrenament doar o dată pe săptămână şi am început antrenamentele pentru cupă destul de târziu). Mi-am pus toată ambiţia şi răbdarea în joc şi am reuşit să realizez 2 lebede origami 3D. Mi-au trebuit 484 de triunghiuri mici de hârtie pentru fiecare şi aproximativ o săptămână pentru a le face. Am omorât vreo 50 de copaci pentru asta(adică 32 de coli A4), dar a meritat. La sfârşit voi pune poze pentru a vă arăta că nu doar mă laud. Şi sunt conştientă că acum mă laud, dar dacă nici tu nu te apreciezi pe tine însuţi, nimeni altcineva nu o va face. În final, sunt fericită că mă înţeleg bine cu toată lumea, nu port nimănui pică, nici nu cred că e cineva care să dorească să mi se rupă tocul sau să mă înnec cu cafea (deşi eu nici nu port tocuri, nici nu beau cafea, aşa că sunt asigurată împotriva a 2 blesteme), dar eu am conştiinţa curată. Până la urmă, nu depinde de tine dacă ceilalţi te acceptă sau nu, indiferent de eforturile tale, e decizia lor dacă te apreciază sau te vorbesc pe ascuns. O dată ce ai înţeles lucrul acesta, cred că viaţa ta va fi mult mai lipsită de griji inutile, ştiu sigur că a mea este.
Aş mai adăuga ceva. Nu ştiu dacă s-a înţeles acest lucru din postările de până acum, dar eu sunt o persoană cu o credinţă puternică în Dumnezeu. Sunt conştientă de greşelile Bisericii din trecut (atât a celei Catolice, cât şi şi a celei Ortodoxe) şi de faptul că, din păcate, majoritatea preoţilor din ziua de azi urmăresc, mai degrabă, câştigul economic decât să îndrume "turma lui Dumnezeu", dar asta nu mă împiedică să am o credinţă sinceră şi să îmi trăiesc viaţa cât mai curat posibil. Nu aş putea fi atee, deoarece credinţa e cea care îmi oferă sprijin atunci când oricine altcineva e prea ocupat pentru mine. Chiar dacă Dumnezeu nu ar exista şi mi s-ar spune că am vorbit singură când spuneam rugăciuni, ştiu măcar că m-am înţeles bine cu mine însămi tot timpul şi că sunt un sfătuitor foarte bun şi un partener excelent de conversaţie. Lăsând gluma la o parte, credinţa mea este încă un motiv de fericire pentru mine, mai ales pentru că îmi oferă stabilitate şi siguranţă. Mai sunt fericită pentru că, deşi în lume există mult rău, care creşte pe zi ce trece, eu reuşesc totuşi să am parte şi de momente fericite şi cu adevărat preţioase în viaţă, precum acesta. Chiar nu are rost să îţi faci o mie de gânduri negre pentru viitor, sau să regreţi ce ai greşit în trecut, pentru că nu poţi avea în viaţă parte numai de fericire. Trebuie să mai dai şi de necaz, ca să poţi aprecia momentele fericite; trebuie să mai dai şi cu bâta în baltă şi să te umpli de noroi ca să te ambiţionezi şi să reuşeşti, într-o bună zi. Iar strălucirea din acea zi va spăla tot noroiul în care ai fost mânjit în trecut, chiar dacă doar pentru un moment. Trebuie doar ca noroiul acela să nu te mai mânjească niciodată şi e posibil, dacă foloseşti detergentul care trebuie. Acel detergent nu e Bonux sau Ariel, ci încrederea în tine! Ea poate să şteargă toate petele negre ale trecutului şi să îţi asigure un viitor imaculat!
Aşadar, ai încredere în tine, ai încredere că mâine va fi mai bine şi că viaţa e frumoasă. Şi ţine minte, fericirea vine din lucruri mici!

Nu am poză de la campionatul de arte marţiale decât cu medalia de bronz, dar o să rezolv problema aceasta

Lebădă+piciorul meu, ca dovadă

Mantra - Sfârşitul înseamnă un nou Început

2011-02-17T13:53:00.000-08:00

- Ai reuşit, Nadi. Ştiam că o să poţi. Sunt mândră de tine.
Fără să mai spună ceva sau să mă lase, măcar, să îmi dau seama ce se întâmplase, m-a luat în braţe, făcându-mă să mă simt, pentru prima oară, cum se simte o fiică în braţele mamei sale. Mi-a dat drumul, cu faţa radiindu-i de fericire. Atunci, am curmat momentul de armonie sublimă ce se instalase şi am întrebat cu amărăciune:
- Dar Melinda?
M-am uitat, temătoare, spre ea. Credeam că o să văd iar creatura aceea îngrozitoare, născută din întunericul lui Mritu. În schimb, ceea ce am văzut m-a bucurat peste măsură. Întinsă lângă fântâna albă era Melinda aşa cum o ştiam eu. Niciodată n-am crezut că o să fiu atât de fericită să îi revăd părul şaten până la umeri, obrajii ei roşii ca o coajă de măr copt, năsucul ei în vânt pe seama căruia nu mă puteam abţine să nu fac glume("E aşa de în vânt ca să nu îl poţi mirosi pe d-l Sweepey, nu-i aşa?"). Însă fericirea că şi-a revenit mi-a fost curmată de altă întrebare, cu mult mai amară decât prima:
- Care e povestea cu d-l Sweepey? Ce o să se întâmple cu el? Dar cu Eva şi cu casa?
- Câte o întrebare pe rând, draga mea. D-l Sweepey, ca şi toată "Casa cu perdele negre" cum îi zici tu(nume mai potrivit nici că puteai să-i găseşti) au fost create de Mritu special pentru ca tu să ajungi acolo. Încăperea aceea fastuoasă era chiar bârlogul lui. El te-a aşteptat acolo, ştiind că o să te îndrăgosteşti imediat de el, adică de Zenit(când Mantra a zis aceste cuvinte, am roşit puternic şi voiam să fiu un struţ, să-mi înfig capul în pământ şi să nu-l mai scot de acolo). Nu trebuie să îţi reproşezi că l-ai crezut , nici ce ai zis. Ştiu că vorbeau frica şi mânia din tine. (Mi-am dat repede seama că se referea la faptul că am spus că o urăsc....în momentul acela, să îmi înfig capul în pământ suna chiar tentant). Nadi, eşti fiica mea şi sunt cum nu se poate mai mândră de tine. Ai demonstrat că ai calităţile necesare de a conduce Coralia.
Am rămas înmărmurită. Nu puteam scoate niciun cuvânt. Nici nu trebuia, nu comunicam cu Mantra prin intermediul limbajului....reformulez, nu puteam gândi nimic în momentul acela. Probabil că a văzut că mi-a picat faţa, pentru că s-a grăbit să spună:
- Dar nu trebuie să iei decizia acum. Plimbă-te pe Pământ, admiră ce ai creat. Deşi ai ales ca locuitori ai planetei tale oamenii, nu au numai părţi rele. Spiritul lor de sacrificiu şi iubirea pe care au atâta nevoie să o împărtăşească sunt de-a dreptul înduioşătoare. Te voi aştepta, fiica mea, pentru că într-o zi vei veni pe Coralia. Nu uita, este destinul tău.
- Dar mai am atâtea întrebări.... Ce o să se întâmple cu Melinda?
- Asta numai tu poţi să hotărăşti. Pe Pământ, tu eşti stăpâna, nu eu.
Totul se învârtea în jurul meu. Se pare că acesta nu era sfârşitul, precum crezusem, era numai începutul.

Mantra - Confruntarea

2011-02-17T13:13:00.000-08:00

- Te-am lăsat prea mult să îţi faci de cap. Acum e timpul să plăteşti pentru ce ai făcut. Nadi, nu îţi face griji, totul se va termina cu bine.
- Dar Melinda.....ce e cu ea? Vreau să vină înapoi! Nu ai niciun drept să-i faci aşa ceva!! Dă-mi-o înapoi!
- Melinda nu are nimic. Deşi trupul ei arată atât de groaznic, sufletul ei nu a fost atins. Mritu este neputincios, face doar paradă.
- Ce minciuni frumoase, surioară, n-am ce zice. Fetiţa încă mai crede în Moş Crăciun, nu-i aşa? a fost răspunsul sfidător al bestiei. Zici că nu sunt neputincios, dar te înşeli. Am puteri la care tu nici nu ai visat vreodată. Lumina ta nu poate face nimic împotriva mea!
Mantra m-a luat de mână şi i-am auzit dulcea voce, ca un clinchet de clopoţei, răsunând armonios în mintea mea obosită de gânduri negre:
- Nadi, îl poţi învinge! Trebuie, mai întâi, să ieşim din locul acesta, de aici îşi trage el puterile. Toate lucrurile minunate pe care ţi le-a arătat, altarul, bogăţiile de aici, toate sunt deşertăciuni care îl hrănesc pentru că oamenii de afară pun preţ pe ele. Dorinţa, frica şi ura lor l-au ţinut în viaţă atâta amar de vreme pe Pământ. Dar totul o să se încheie acum! Vreau să simţi locul în care ai vrea să fii şi să îl vezi în sufletul tău. Poţi să o faci!
- Dar eu nu am văzut nimic altceva în afară de oraşul în care m-am născut....
- Tu te-ai născut în Coralia şi tu eşti cea care a creat lumea asta. O ştii pe dinafară. Simte locul acela, priveşte-l cu ochii minţii şi du-ne pe toţi acolo...
Am făcut întocmai cum mi-a spus Mantra. Am căutat adânc în sufletul meu, neştiind exact ce anume vreau să găsesc. În câteva clipetotul în jurul nostru s-a schimbat. A dispărut uşa cu basoreliefuri de păianjeni auriţi, altarul, coloanele, pereţii din marmură şi aur, cupola(între timp, lumina lunii fusese înghiţită de nori negri înspăimântători), toate acestea au fost înlocuite de o grădină imensă cu flori albe, suave(am ghicit că erau Incandia ruosa) şi multe altele pe care nu le-am recunoscut, dar de o frumuseţe sublimă, nepământeană. Era şi o fântână cu apă limpede, încadrată de coloane albe măreţe.
- Bravo, Nadi. Frăţior, poţi să ne spui unde am ajuns?
M-am uitat la Mitru şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Îngenunchease şi arăta de parcă ar fi primit o lovitură zdravănă în plex. Melinda încerca, în zadar, să îl ajute să se ridice. E clar că locul îl afecta, într-un fel...
- E...e grădina aia blestemată....a reuşit el să articuleze, printre gemete. Unde a început totul....
Eram şi mai nedumerită decât înainte. Din fericire, Mantra a ştiut exact ce gândeam şi, fără să îi cer, mi-a explicat bălmăşelile lui Mritu.
- Grădina aceasta este creată de ultima rămăşiţă din mintea ta de coraliană, înainte să fi devenit complet umană. Vezi tu, Nadi, grădina aceasta este puternică nu numai datorită florilor(sunt sigură că ai recunoscut trandafirul alb) care elimină orice nu aparţine Luminii, dar şi pentru că aici, tu redevii coraliană. Vino la fântână să te vezi.
Le-am lăsat, pentru moment, pe cele două creaturi, una în agonie, cealaltă cuprinsă de disperare şi ne-am dus la mirifica fântână. Când mi-am văzut reflecţia, imi venea să-mi dau două palme, gândind că visul a mers prea departe. În afară de ochi - care deja erau verzi, ca ai Mantrei - întreaga mea înfăţişare s-a schimbat astfel încât să devin o copie fidelă, în miniatură, a ei. Deşi orgoliul m-ar îndemna să spun că am întrecut-o un pic. M-am întors triumfătoare spre Mritu şi creatura care ţinea prizonier sufletul Melindei.
- Dacă mi-am recăpătat înfăţişarea, înseamnă că acum am şi puterile mele în întregime.
- De aceea suferă el...tu îi provoci durere. Dar trebuie să pui pe veci capăt suferinţei lui. Nu ai de ales - trebuie să îl faci să dispară pentru totdeauna.
- Şi unde se va duce? În Iad?
În mod surprinzător, Mritu a fost în stare să mai scoată un hohot chinuit de râs zgârietor de timpane.
- Mai e un pic de minte pământeană naivă în tine, fato. Auzi, Iad....
- Pentru el, Nadi, nu există decât vidul. O să fie trimis în cel mai gol şi întunecat loc din lumea increată. Nu ai cum să înţelegi, e ceva de care orice coralian se înspăimântă. Din fericire, acel loc este doar pentru Mritu. Este cuşca din care a ieşi şi în care trebuie să se întoarcă. Iar tu, Nadi, te-ai născut pentru a îl închide la loc. Este destinul tău şi legenda pe care o ştii încă de mică e adevărată, însă nu o ştiai completă. Era o profeţie şi, ca toate profeţiile, într-un final, se va împlini. Nimeni nu poate păcăli destinul, nici chiar tu, Mriru!
Cu aceste cuvinte, Mantra s-a dus încet spre cei doi şi a luat-o blând pe Melinda de lângă cealaltă creatură.
- Nuuu....a încercat ea să protesteze. Stăpâne....
- Nu e stăpânul tău. Nu o să îşi mai amintească nimeni de el în scurt timp. E vremea să plăteşti pentru toate suferinţele pe care le-ai provocat în Coralia şi pe Pământ. E vremea să dispari din lumea aceasta creată!
- Dar ce trebuie să fac? am întrebat eu, la fel de confuză precum mă simţeam.
- Să împlineşti profeţia. Ştii cuvintele...
Într-adevăr, le ştiam. Dar nu erau cuvinte, erau ceva mai mult - erau mantre - cuvinte cu încărcătură spirituală deosebit de puternică. Abia atunci am făcut legătura....acum ştiu ce este Mantra....
Mahan Mritu Per Vijay Dene Wala - însemna biruinţa asupra morţii....aşa m-a învăţat cel care am crezut că a fost bunicul meu. Îi voi fi veşnic recunoscătoare. Am repetat de trei ori, cum mi-a spus că trebuie făcut. Imediat ce a răsunat pentru a treia oară ultima mantra, Mritu a început să se schimbe - corpul său creat din întuneric şi groază a început să se topească încet spre o lume nevăzută - increată, cum a zis Mantra. Toată ura aceea compactă s-a scurs ca ceara de la o lumânare neagră şi a dispărut, pur şi simplu. Din ce a fost odinioară Mritu, dar şi Zenit, cu ochii lui de smarald sălbatici, nu a mai rămas decât un trandafir, dar nu un Incandia ruosa....ci unul negru.

De Crăciun...

2010-12-24T13:25:00.000-08:00

...scriu ceva bun(nu chiar, dar trebuia să rimeze). Totuşi, voi scrie ceva.
Spun cu tristeţe că nu am mai simţit "spiritul" sărbătorilor de foarte mulţi ani...Ar fi mai multe motive pentru acest fapt. În primul rând, comercialismul excesiv în care e îmbrăcată această sărbătoare...În ziua de azi, când spui Crăciun, te gândeşti la cadouri, friptură de porc, la un nene gras îmbrăcat în roşu, la celebrul "Jingle Bells", în fine, la orice altceva în afară de ceea ce semnifică, de fapt, această sărbătoare. Nu consider că e cazul să ţin o dezbatere teologică, însă este suficient să te gândeşti la simbolistica tuturor elementelor acum reprezentative pentru Crăciun(roşu nu prea e specific lui Dumnezeu, dar moşu' e în roşu) ca să îţi dai seama că totul a luat o întorsătură cel puţin ateistă. Am câteva ipoteze în ceea ce priveşte această problemă, însă le voi păstra pentru mine, nu mi-am propus să aberez(prea mult) în postarea asta. Nu cred că înţelege cineva Crăciunul aşa cum ar trebui. Recunosc că nu am nici cea mai vagă idee ce înseamnă, de fapt, Crăciunul, ştiu doar că nu ceea ce reprezintă azi(adică ce am scris eu mai sus, la "în primul rând"). Este greşit ce se întâmplă acum în lume, faptul că Moş Crăciun este urmărit prin satelit sau că sunt minţiţi copii că există moşu şi să-i scrie scrisoare că o să îi aducă ceea ce îşi doreşte. Dar dacă Moşu ştie cine a fost sau nu cuminte, de ce nu ştie ce îşi doreşte fiecare fără să citească acea scrisoare? Pentru că Moşul citeşte gândurile, dar părinţii nu.
Şi de ce nu mai simt eu "spiritul Crăciunului"? Pentru că, în viziunea mea, Crăciun înseamnă zăpadă şi fix acum câtva timp s-a topit şi ultimul centimetru de zăpadă. Ca să fiu sinceră, pentru mine ziua de mâine nu se deosebeşte cu nimic de cea de ieri sau acum o săptămână, o lună, şase luni, aţi înţeles ideea. În fiecare zi ar trebui să fii recunoscător pentru ceea ce ai, fericit alături de cei dragi şi să îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile bune, dar şi rele, din viaţa ta(nu voi neglija latura religioasă) şi eu reuşesc(şi dacă nu, mă străduiesc mereu) să fac în aşa fel încât să fiu mulţumită în fiecare zi. Nu am nevoie de o sărbătoare care să-mi amintească să fiu mai fericită sau mai recunoscătoare.
Să spun concret ce reprezintă pentru mine Crăciunul, nu aş putea. E doar o altă zi din calendar, doar că e scrisă cu roşu. Mare scofală. Da, s-a născut Iisus, dar voi sărbători evenimentul şi nu "sărbătoarea".

Mantra - decizia

2010-11-26T10:55:00.000-08:00

    - Nu, Zenit, întâi am o întrebare pentru tine. Am spus eu, surprinzător de sigură pe mine.
    - Sunt foarte nerăbdător. Spune, iubito.
    - Nu te grăbi să foloseşti cuvinte ale căror sens nu îl cunoşti (m-am gândit imediat la Mantra; ea ştia ce o să se întâmpe, ştia...)
     - Fii sigură că ştiu, a răspuns el, rece şi prompt. Din privirea mea mustrătoare, şi-a dat seama că a mers prea departe.
-Şi tu fii sigur că dacă nu îmi spui adevărul, o să am grijă să rămâi o stană de aur pentru veşnicie, asta dacă nu mă hotorăsc la un alt material, mai parfumat.
      - Aud.
Din nou siguranţa aceea de sine dezgustătoare. Cum se schimbă oamenii....
      - Vreau să îmi spui ce este "Incandia ruosa". Orice coralian trebuie să ştie.
      - Este...nu avem aşa ceva pe Coralia!
      - Minţi! Aşa cum ai minţit că eşti sufletul meu pereche! Cine eşti, ce vrei de la mine?
      - Nu mă aşteptam să îţi dai seama aşa de repede, dar Mantra te-a ajutat cumva, sunt sigur. Nu contează, nu mai are cum să te ajute acum.
Ceea ce a urmat poate fi găsit numai în cele mai negre coşmaruri; m-a acoperit ca o pătură grea de teroare, paralizându-mi orice reacţie. Melinda privea şi ea îngrozită scena, infinit mai înfricoşată ca mine.
Zenit - "sufletul meu pereche", frumuseţea sa perfectă (sau perfecţiunea lui frumoasă) a devenit întruchiparea groazei adunată în toată istoria umanităţii. Parcă toată răutatea descrisă în toate operele concepute vreodată de mintea omenească s-ar fi adunat într-un singur corp compact de întuneric. Nu a durat decât o secundă pentru ca sublimul să devină hidos, atracţia - repulsie, iubirea(dacă a fost într-adevăr) - teamă. Ochii săi de smarald erau acum negrii ca infinitul morţii, mari şi adânci, pielea lui fină s-a învineţit, crestată fiind de zbârcituri oribile. Venea dinspre el un iz de ură, furie, putere, săgetate diabolic spre mine şi Melinda.
       - Nu ştiu ce eşti, dar stai departe de noi! M-am aşezat protectiv în faţa Melindei.
       - În locul tău aş avea grijă pe cine apăr.
Îngrozită, m-am întors. Nu mai era Melinda. În locul ei era o copie fidelă a monstrului-Zenit. Am fugit de întunericul privirii ei. Răspândeau moarte prin fiecare respiraţie a lor. Şi a vorbit...
        - Eşti prea naivă...te va costa viaţa, nu numai a ta, ci şi a tuturor locuitorilor de pe Pământ şi Coralia!
Vocea ei suna exact ca a lui....oare mai puteam să vorbesc despre ei ca despre nişte persoane? Nu mai erau vii, cu toate că respirau, se mişcau, vorbeau...Erau...morţi.
        - Nu mi-e teamă de tine!
Era o minciună şi toţi 3 ştiam asta. A urmat un râs...nu...un urlet...de satisfacţie, aducând golul şi spaima din lumea de dincolo cu el... A răsunat în fiecare colţişor din mintea şi inima mea, umplându-mi fiecare celulă a corpului de o frică rece, epuizantă....Era ca şi cum energia, chiar viaţa mi se scurgea din trup pe măsură ce intensitatea zgomotului se diminua.
         - Melinda, vino înapoi!
         - E prea târziu acum, e a mea, cum vei fi şi tu, în curând!
Şi au izbucnit iar, zgomotul acela odios târându-mă prin abisurile putrede ale morţii. Imaginea Mantrei a apărut asemeni sfintei lumini al farului care ghidează un vapor pierdut în furtună. Vocea ei m-a readus în simţiri:
          - A venit timpul ca întunericul să se întoarcă în cuşca ruginită din care a scăpat! Mritu, am aşteptat prea mult clipa asta.
Mritu i-a aruncat o privire atât de otrăvitoare încât părea hrănită de toate legiunile de demoni din Infern, dar Mantra nici nu a băgat-o în seamă.
          - De data asta ai mers prea departe, frate mai mic.

Mantra - frământări

2010-11-26T08:54:00.000-08:00

         Sufletul meu părea prea mic pentru toate sentimentele care se îngrămădeau în el. Unul singur dădea coate celorlaltora ca să iasă în faţă şi acela era dezamăgirea. Îmi părea groaznic de rău să o spun, dar nu o credeam pe Melinda. Şi cum aş fi putut, când am văzut cu ochii mei cum îi îmbrăţişa pe cei doi , moment în care stomacul meu nu a mai vrut să stea ca înainte?
        - Melinda, ascultă-mă! Răspunde-mi la o întrebare şi ai grijă să fii sinceră, dacă ai fost vreodată.
O priveam cu o combinaţie de reproş şi speranţă. Poate nu m-a minţit în tot acest timp, poate Zenit a vrut să mă păcălească, poate....
         - Te ascult, a spus ea pe un ton neutru.
         - De ce ai.....
Înainte să apuc să-mi termin întrebarea, subsolul(dacă poate fi numit aşa având în vedere cupola ca o fereastră imensă către ce) a fost înlocuit de o plajă, albă ca şi cum ar fi nins pe ea, iar marea, în depărtare, era ca o scenă de dans, valurile valsând pe muzica vântului îmbietor. M-am aplecat să încerc apa. Era călduţă şi pielea mi-a rămas mătăsoasă, parfumată de aroma trandafirului.
          - Cum noi, pe Coralia, nu avem animale, ci doar plante, orice apă are o aromă specifică. Aceasta este singura mare cu aromă de trandafir...se numeşte "Incandia ruosa" şi înseamnă trandafirul alb. Numai un coralian adevărat o cunoaşte.
Înregistrând informaţia auzită, mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Mantra. Era strălucitoare în rochia ei vişinie ce flutura în vânt, înconjurată de aroma trandafirie a mării. Parcă ar fi fost ea însăşi un trandafir ieşit din mare...
           - Incandia ruosa... am şoptit eu, având grijă ca nu cumva vocea mea stridentă să destrame magia momentului.
           - Nadi, gândeşte-te bine ce faci, căci acest loc, împreună cu toată Coralia şi Pământul tău vor fi distruse dacă nu iei alegerea corectă.
            - Dar nu ştiu pe cine să cred....Zenit mi-a arătat foarte clar cum Melinda a....dar nu ar fi putu ea face aşa ceva, ea este prietena mea! Ştiu că nu mă poate minţi.... dar nici Zenit nu cred că.... doar este sufletul meu pereche!
             - Ai grijă, nu folosi cuvinte mari dacă nu le cunoşti sensul. Ascultă-ţi inima, nu întotdeauna ceea ce străluceşte este şi bun.
Şi cu aceste cuvinte, imaginea ei s-a destrămat, împreună cu marea parfumată şi nisipul imaculat. I-am avut din nou în faţă pe cei mai importanţi oameni din viaţa mea din cauza cărora trebuie să iau o decizie care ar putea distruge tot ce înseamnă "viaţă" pentru mine.
              - Care era întrebarea? sună impersonal vocea lui Zenit. Mi s-a părut că şi-a pierdut clinchetul pur de clopoţei, ritmul catifelat şi armonios, fiind înlocuite de o siguranţă neobrăzată, aproape poruncitoare. Iar privirea...ceva s-a schimbat. Oare a avut tot timpul lucirea aceea de superioritate, stranie şi rău-voitoare în acelaşi timp? Chiar am fost orbită de strălucirea lui perfectă încât să nu observ?
             Srălucire.....
"...nu întotdeauna ceea ce străluceşte este şi bun" a spus Mantra. Oare ştia la ce mă voi gândi? Atunci poate ştia şi ce decizie o să iau. Ar fi putut să-mi spună, ca să ştiu şi eu ce să-i spun acum Melindei....Privirea ei e nedefinită...spaimă, nerăbdare, nădejde şi...sinceritate. Da, dar nu era puternică, exact ca lumina unei lumânări înainte să se stingă. Însă era acolo şi creştea. Apoi m-am uitat iar la Zenit şi am ştiut.....că unul din ei minte.

Noi suntem campionii!

2010-11-12T13:09:00.000-08:00

Din pură întâmplare am nimerit pe EuroSport la televizor în seara aceasta şi m-am uitat la Campionatul Mondial de Scrimă din Franţa. Meciul care era în desfăşurare era între Germania şi...surpriză: România, iar noi conduceam! Normal că m-am uitat până la sfârşit şi am fost foarte impresionată de talentul româncelor...nemţoaicele păreau mici copile pe lângă ele, pe cât de graţioase erau ale noastre, pe atât a elefanţi pe gheaţă păreau adversarele. După 9 runde tensionate(de câte 3 minute) în care a fost ba egal, ba au condus româncele, s-a ajuns şi la ultima rundă. Româncele conduceau cu 2 puncte. Spadasina româncă era accidentată la piciorul drept, cu toate acestea a reuşit să o învingă pe adversară la o diferenţă de 9 puncte. Astfel, România a luat aurul, Germania argintul şi Coreea bronzul. Am fost extrem de fericită de performanţa lor, au arătat că se poate face, într-adevăr, treabă şi că românii sunt un popor valoros. Nimeni nu se aştepta, o să fie sigur subiect de senzaţie în toate ziarele franceze. Dar în România credeţi că va avea vreo importanţă? Eu nu aş prea crede.... Aş fi uimită să văd că da.

Nu văd ce altceva aş mai putea scrie, vreau să închei cu FELICITĂRI echipei române şi HAI ROMÂNIA!

Viaţa e bună - De ce nu suntem fericiţi?

2010-11-05T13:22:00.000-07:00

Aşa se numea una din lecţiile din manualul de engleză pe care am avut-o azi la oră. La prima vedere naivă întrebarea, ea ascunde multe aspecte interesante despre care voi vorbi în această postare.

În primul rând mă voi lega de prima parte a titlului. Viaţa chiar este bună, per total. Nu pentru toţi, pentru că în Africa, 70% din copii sunt subnutriţi sau peste 250 de oameni au murit de holeră în Haiti şi dacă o să căutaţi pe Internet, veţi mai găsi, cu siguranţă, multe motive pentru care viaţa nu este chiar aşa de "bună". Însă din punctul de vedere al învăţământului, tehnologiei, comunicaţiei, viaţa este mai bună decât era acum 50 de ani. Ce greu ne-ar fi fost acum fără telefoane mobile, calculatoare, Internet, televizoare etc. Ar fi trebuit să aşteptăm săptămâni întregi să primim scrisori, când acum aşteptăm 3 secunde pe mess ca să ni se răspundă la un Buzz!.
Asta în domeniul comunicaţiei şi tehnologiei, dar sunt progrese nenumărate în medicină, când înainte se murea de vărsat de vânt, acum cercetătorii mai au un pic şi găsesc leac pentru cancer(sau poate l-au găsit deja şi nu s-au sinchisit să ne anunţe şi pe noi), oricum medicina din ziua de azi face minuni(nu trebuie luat exemplul României, cu toate că avem medici foarte buni, doar că nu prea vor să stea în ţară).

A doua parte a titlului este o întrebare pe care mulţi şi-o pun în fiecare zi.
Nu suntem fericiţi pentru că:

oricât am avea, mereu vrem mai mult. Avem vilă cu 2 etaje...da, dar vecinul are cu 3, avem Nokia N95...da, dar colegul are N96 ş.a.
mass-media ne influenţează(ca să nu spun manipulează): ne îndoapă cu ştiri stresante, ca de exemplu accidente, economia jalnică a României, ce prostii a mai făcut Boc, pe ce tâmpenii s-au mai cheltuit banii noştri, cu cât s-au mai mărit ~~salariile~~ taxele, cu cât s-au mai micşorat ~~taxele~~ salariile) care ne încarcă de energie negativă şi ne obligă să privim numai partea rea a lucrurilor. Poţi tu să mai ai o zi frumoasă după ce auzi ce perle pot să scoată mai-marii noştri pe gură şi cât poate să (nu) îi ducă mintea când iau decizii spre "binele" nostru? Nu-mi vine în minte decât un exemplu destul de recent, când au votat aiurea o lege şi apoi au anulat-o. S-a tot vehiculat că legea era bună pentru noi şi pentru că au anula-o repede, mă gândesc că aşa a şi fost.
vrem să fim la modă. Poate o să râdeţi, dar nu aveţi habar câţi se dau peste cap pentru a fi "la modă" şi cât se abţin să nu-şi taie venele dacă nu găsesc pantofi ultimul răcnet sau dacă nu mai au şosete numărul lor din colecţia de primăvară-toamnă ca să fie "pă trend". Evident, am exagerat cu exemplele de mai sus pentru că "moda" se manifestă şi în alte domenii, nu numai în ceea ce priveşte vestimentaţia sau încălţămintea. Este la modă, de exemplu, să nu mai înveţi şi să copiezi la examen cu noul tău Nokia N96 ediţie limitată sau să asculţi muzică house care îţi distruge undele cerebrale sau să fumezi, să bei şi exemplele pot continua la infinit. Cert este că aceste tendinţe sunt nefaste pentru sănătatea şi psihicul nostru(nu vreau să zic inteligenţă pentru nu a jigni pe cineva). Şi le facem cu vreun motiv serios? La cât de superficiale şi schimbătoare sunt tendinţele, oamenii care le urmează cu sfinţenie nu au cum să fie altfel.
avem mofturi. Voi da ca exemplu competiţiile pentru culturişti(fanii să nu mă înjure, este strict punctul meu de vedere). Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru premii, pentru chestiile pe care musculoşii să le ridice, vine lume, cu mic, cu mare, televiziune, tam-tam, toate astea pentru ce? Da, poţi să ridici 180 de kilograme, cum vei ajuta omenirea cu asta? Cum vei ajuta copii care mor în ţările sărace de sete şi de foame sau oamenii afectaţi de tsunamiuri, cicloni, cutremure, erupţii de vulcani, cei în criză(persoanele de faţă se exclud)? E doar un moft, vreme şi bani pierduţi degeaba. Un alt exemplu relevant ar fi vedetele care, având foarte mulţi bani, nu mai ştiu cum să scape de ei şi ba îi bagă în pariuri(celebrul Michael Jordan a pierdut doar $1,000,000 într-un singur meci de golf) sau îi cheltuie pentru a-şi îmbunătăţi imaginea. Dar să dai 1.800 de euro pentru o rochie? E absurd. Ei bine, lui Carmen Şerban nu i se pare şi ca să o susţină vin în ajutor pantofii de 2000 de euro. Din nou, Inernetul colcăie de exemple, ca şi televiziunea şi ziarele.
relaţiile interpersonale sunt ipocrite. Nimeni nu mai e sincer cu familia sa, cu prietenii sau cu partenerul. Fiecare are secretele lui, dar în multe cazuri unii au dezvoltat o patologie din a minţi. Nu mai avem încredere unii în alţii, suntem egoişti, căutăm mereu să-i criticăm pe alţii, ignorând propriile defecte. Se poate argumenta că omenirea a fost aşa dintotdeauna, dar cu ajutorul mass-mediei, situaţia actuală a scăpat de sub control. Dacă vrei să se afle că X ţi-a promis o bomboană şi nu ţi-a mai dat-o, nicio problemă, te duci la Dan Diaconescu şi toată lumea va afla şi îl va arăta cu degetul pe nefericitul criminal.

A treia parte din prezentare ar trebui să fie oferirea de soluţii pentru a scăpa din această situaţie. Depinde însă de fiecare dacă vrea să continue să trăiască într-un mod nefericit sau să aprecieze viaţa de la cele mai mici privinţe - ploaia, răsăritul soarelui, zâmbetul sincer al unui copilaş - până la aspectele esenţiale - familia, dragostea, sănătatea . Pentru că dacă îţi plănuieşti să fii fericit, la un moment dat vei reuşi, dar trezindu-te dimineaţa cu gânduri de genul "să fiu român e cel mai mare blestem" sau "viaţa e cea mai mare prostie, ia să mă sinucid eu astăzi" nu e o modalitate bună de a fi fericit.

Optimism, energie, luptă, fericire, viaţă

2010-10-28T13:51:00.000-07:00

Ciudată enumeraţie, dar chiar este o logică în titlu, deşi, la prima vedere, nu ar părea. În principiu m-am referit la modul în care privesc eu viaţa şi la elementele care mi se par mie cele mai importante.

Optimismul este cel care mă ajută să trec peste situaţiile dificile cu care am observat, de ceva timp încoace, că mă întâlnesc zilnic. Şi da, am parte şi de eşecuri, dar am reuşit să le privesc ca pe oportunităţi de a învăţa şi nu motive de a-mi tăia venele sau a face alte prostii din categoria emo. Din păcate, am constatat că optimismul nu este caracteristic prea multor persoane, însă ştiu că poate fii contagios şi voi fi fericită să îi "îmbolnăvesc" pe toţi care sunt dezamăgiţi de viaţă şi de ei înşişi. Nici nu trebuie să ceară, îi văd de la o poştă.

Energia nu mi-a lipsit niciodată, mai mult, privesc cu entuziasm situaţiile noi şi când mă hotărăsc asupra unei acţiuni, mă implic profund şi duc până la capăt ce am început. Asta ca să îmi contrazic caracteristica principală a zodiei mele, şi anume superficialitatea. Am fost multă vreme superficială, noroc că m-am schimbat. Însă nu mint, mai am momente, dar din ce în ce mai rare.

Luptă, pentru că trebuie să munceşti pentru ceea ce îţi doreşti. Şi sunt mulţi care au aceleaşi dorinţe ca tine şi mulţi care ar vrea să te împiedice să obţii ceea ce visezi să ai. Nu-i urî, nu-i ignora, tratează-i ca pe un aspect normal al vieţii, cu care te vei întâlni constant. Nu fii duşmanul nimănui, ei nu sunt duşmanii tăi, practic sunt proprii lor duşmani, însă nu îşi dau seama. Încearcă să le facă rău altora pentru a-şi vindeca propriile răni, însă astfel nu reuşesc decât să se amăgească, îşi maschează problemele, care, în timp, vor evolua.

Fericire, răsplata supremă. Se spune că fericirea adevărată este aceea pentru care nu trebuie să plăteşti mai târziu. Acum, dacă există sau nu, nu aş putea spune, cert este că eu am trăit-o de câteva ori. Nu am de ales decât să fiu subiectivă: da, pentru mine, fericirea există, nu a durat mult, dar amintirea ei încă reuşeşte să-mi aducă un zâmbet sincer pe faţă. Îmi permit să fiu sinceră pentru că nu voi da şi fapte concrete, spun doar idei generale, pe care, poate, le are oricine, dar pentru că eu scriu despre ele, sunt ale mele. Şi sinceritatea nu este o slăbiciune. Din punctul meu de vedere, e printre cele mai bune dovezi de curaj din câte există. Îndrăzniţi să fiţi sinceri, însă aveţi grijîă cu cine.

În final, viaţă. Nu sunt de ajuns doar câteva cuvinte pentru a o descrie. Eu nu am prezentat decât aspectele pozitive deoarece asupra lor am vrut să insist. Însă eu sunt conştientă şi de părţile întunecate ale vieţii. Sunt unele abisale, care, din fericire, nu mi se aplică, dar şi eu dau nas în bot cu părţi neplăcute ale vieţii(invidia, minciuna, lăcomia, dezamăgirea ş.a.m.d). Din fericire, am reuşit să găsesc puterea de a trece peste ele şi vreau să îi ajut şi pe alţii să reuşească. Şi nu de creştină bună ce sunt sau că primesc nu ştiu ce maşină dacă ajut 100 de oameni. Nu. Este o dorinţă izvorâtă din cele mai sincere intenţii, vreau ca părerea generală despre viaţă să se îmbunătăţească. Oamnenii trebuie să accepte viaţa şi cu bune şi cu rele. După aceea, totul devine mai uşor de înţeles şi realizat.

Sper ca aceste rânduri să ajute pe cineva, cândva. Eu scriu din plăcere pe blog şi m-aş bucura enorm dacă ce am realizat va fi util şi pentru alţii.

Şi nu uitaţi că....

speranţa se naşte din setea de viaţă.:)

Reluând şcoala...

2010-10-19T13:46:00.000-07:00

Nostalgia de Franţa încă nu m-a părăsit, mai ales că în fiecare zi sunt obligată să îmi amintesc "cum a fost în Franţa?", "cum sunt francezii?", "cum e şcoala lor, dar mâncarea?" datorită întrebărilor de genul acesta, pe care le-am auzit în ultimele zile astfel încât mi s-a făcut dor de Franţa... Dar e bine şi în ţărişoara mea, deşi săptămâna asta am avut la probleme pe cap, de mi s-a turtit părul. Însă dacă viaţa ar fi numai în roz şi nu am avea parte de probleme, nu am mai ştii cum să ne bucurăm de situaţiile frumoase de care avem parte, deoarece am fi mult prea obişnuiţi cu ele. Şi eu mă bucur de fiecare dată când îmi amintesc de Franţa, ştiind că amintirile cu acest schimb de experienţă vor fi păstrate într-un colţişor al minţii mele(alături de altele, bineînţeles) pentru totdeauna. Acestea sunt adevăratele comori pe care ar trebui să le strângă un om, şi nu lucruri materiale. Experienţe, cunoaşterea de alte lumi, mentalităţi, mici gafe, glume nevinovate, toate pentru a te simţi fericit, implinit, să ştii că faci, efectiv, ceva, că ajuţi alţi oameni(şi pe tine, în acelaşi timp), că poţi fii fericit fără să trebuiască să plăteşti în vreun fel mai târziu, să trăieşti, la o adică.

Mulţi spun că ei ştiu cum este viaţa, că viaţa e grea, urâtă, că dragostea nu există. Eu cred că aceşti oameni mint, ei vorbesc doar prin prisma experienţei lor(de cele mai multe ori, negativă), şi-au pierdut dorinţa de a trăi, de fapt, nu au ştiut niciodată cum să trăiască. Mai bine spus, cum să se bucure că trăiesc. Acum ei văd în fiecare eveniment negativ un motiv de a-i blama pe ceilalţi, mai ales pe cei care se bucură de viaţă, că sunt aşa "naivi" şi cred că îi ajută spunându-le poveştile lor triste. Dar nu ajută la nimic să îţi tot aminteşti şi să insişti pe fapte ce au trecut, oricât de mult te-ar fi influenţat la un moment dat, trebuie să mergi mai departe, nu să trăieşti în trecut. Este un citat în engleză care îmi place foarte mult şi care îmi rezumă filosofia de viaţă: "Yesterday is history, tomorrow is a mistery; today is a gift". Aşa ar trebui să gândească fiecare şi nu am mai avea sinucideri din motive idioate sau persoane care şi-au pierdut speranţa că lucruri bune vor veni pentru că au trăit prea multe experienţe negative. Dacă am accepta că doar învingând obstacolele ce ni se pun în cale ne vom putea bucura cu adevărat de momentul victoriei, viaţa ni s-ar părea mult prea interesantă pentru a renunţa la ea. Până la urmă, cine se sinucide, fuge, de fapt, nici măcar nu încearcă să înfrunte obstacolele care, de cele mai multe ori, sunt grele pentru că aşa le vedem noi, nu pentru că aşa ar fi. Mintea umană este în stare să găsească soluţii la orice problemă, însă trebuie să existe motivaţie. Din păcate, este foarte greu să o găseşti şi chiar mai greu să o menţii.

Un ultim paragraf şi termin această postare in care am început să vorbesc despre şcoală şi, aberând, am ajuns la alte bălării... Personal, eu aleg să trăiesc şi lupt în fiecare zi, depăşesc obstacole din ce în ce mai mari, am visuri de care sunt din ce în ce mai aproape, persoane pe care le iubesc din ce în ce mai mult...Iar viaţa...mi se pare din ce în ce mai frumoasă.

Mantra - Oglindă, oglinjoară...

2010-10-16T18:44:00.000-07:00

- Melinda, vorbeşte-mi! Monstrule, ce i-ai făcut?
- I-am salvat viaţa. Dacă ar fi aflat cine sunt, Mantra ar fi ucis-o. Ţi-am mai zis, cei de pe Pământ nu trebuie să afle de existenţa lumii noastre.
- Dar eu vreau ca Melinda să ştie, oricum o să-i spun, pentru că, dacă voi pleca, nu o voi lăsa în niciun caz pe planeta asta infectă.
- Înainte să iei o decizie, cred că ar mai trebui să vezi ceva.
Ne-am dus într-o parte a încăperii, într-un colţ întunecat, unde era o oglindă imensă de cristal, cu rama din aur, decorată cu spirale de argint.
- Îţi voi arăta ceva ce s-a întâmplat ieri, când tu dormeai. Priveşte cu atenţie.
Pe suprafaţa fină a oglinzii au început să apară câteva personaje pe care le-am recunoscut foarte uşor: domnul Sweepey, Eva şi încă cineva...e Melinda!
- Ce face Melinda cu scârba de Eva? De ce....
- Şşş, ai răbdare...
- ...după aceea, vei putea face din micuţa ta prietenă tot ce vei vrea.
- Da, e un plan excelent, este prea proastă ca să-şi dea seama. Nu mi-a venit să cred cât de repede a muşcat momeala şi a crezut că vreau să-i fiu prietenă. Credeam că o să fie mult mai greu, dar nici nu a trebuit să mint prea mult. Decât faza cu familia.
- Şi eu mi-am îndeplinit partea din plan cu uşurinţă.
- Felicitări, v-am învăţat bine, fetiţele mele.
Apoi a urmat o îmbrăţişare de grup care m-a umplut de scârbă până în măduva oaselor şi imaginea s-a pierdut în neant, suprafaţa redevenind de cristal.
- Nu-mi vine să cred...Melinda e.... fiica lui Sweepey! Şi Eva e sora ei! Şi ce plan, ce vrea să facă din mine? De ce m-a minţit? Am văzut clar că îi ura pe Eva şi pe d-l Sweepey, nu cred că s-a prefăcut.
- Dacă nici văzând cu ochii tăi nu crezi, nu ştiu cum te-aş mai putea convinge.
- Aş crede doar dacă mi-ar spune Melinda.
- Chiar crezi că o să-ţi spună adevărul?
- O voi obliga! Spuneai că mai am nu ştiu ce puteri de la Mantra. E timpul să le folosesc. Transform-o pe Melinda înapoi din stana de aur.
- Eşti sigură că asta îţi doreşti?
- Da!
Mă aflam în faţa Melindei de aur, încercam să descifrez ce se află în spatele ochilor imobili, pe care îi ştiam de un albastru cald şi sincer. Se poate să mă fi minţit în tot acest timp? Care sunt adevăratele ei gânduri, planuri? Voi afla în curând.
- Eşti pregătită?
- Mai contează? Tu doar transform-o la loc, mai departe mă descurc eu.
- Bine, sper să nu regreţi...
Am văzut cum se scurgea de pe ea învelişul de aur, lăsând-o pe Melinda pe care credeam că o cunosc. Mi-am amintit de prima oară când l-am văzut pe Zenit şi cum mi s-a schimbat viaţa de atunci. Se pare că urmează să mi se schimbe iar, pentru a suta mia oară. Aş vrea să fiu normală, nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să am o aşa viaţă ciudată, evident că aş fi zis nu.
- Nadi, Nadi...ce s-a întâmplat?
- Asta aş vrea şi eu să ştiu. Ai de explicat ceva şi ai face bine să ai o minciună credibilă de data asta.
- Ce i-ai spus?
A aruncat o privire plină de venin către Zenit.
- Nadi, să nu crezi nimic din ce îţi spune. E un mare mincinos, nu vrea decât să te convingă să vii cu el, dar să nu îl asculţi, el doar...
- Taci! Nadi, ea e cea care minte, ai văzut şi tu în oglindă.
Simţeam cum se învârte totul în jur cu mine. Pe cine să cred, pe cea mai bună prietenă sau pe sufletul meu pereche? Nu ştiu ce să fac...

Franta, ultima parte

2010-10-11T11:59:00.000-07:00

Maine e plecarea. Nu as putea spune cert ca ma bucura acest fapt, deoarece simt un regret dureros cand ma gandesc la asta. Pentru majoritatea persoanelor cu care am fost in Franta faptul ca maine vom pleca este un motiv de mare veselie. Ar trebui sa fie si pentru mine, dar nu e. Desigur, imi e dor de familie, prieteni etc., dar o sa-mi fie dor si de familia Jarousseau la care am stat atata vreme, de cartierul lor, de scoala cu care m-am obisnuit, de Toffifee(cine stie, cunoaste), de excursii, de elevii francezi, de Franta...>< O sa-mi fie dor, foarte dor si pariez ca o saptamana mi-o voi petrece recitind paginile pe care le-am scris in carnetel in fiecare zi, postarile de pe blog, uitandu-ma cu jind la poze, dorindu-mi sa fiu iar aici. Nu, cred ca mai mult de o saptamana totusi. Imi va fi dor in fiecare clipa, cred ca pana voi ajunge iar in Franta. Da, atat de mult mi-a placut aici. Mi-a placut la patinuar sambata, la Biserica si sa am grija de copii ieri, la scoala aproape mereu, am adorat sa-i invat cateva cuvinte in romana pe membrii familiei, dar mai ales sa-mi spuna Elise "merci, Isa" in timp ce manca o bucata din prajitura pe care am facut-o azi. Mi-a placut si sunt trista ca va trece mult timp pana voi mai experimenta asa ceva, probabil nu se va repeta niciodata ce am trait aici. Sunt geloasa pe Cécile si pe toti frantujii, de fapt, ca ei vor continua sa traiasca in Beaupréau dupa ce eu voi pleca, probabil ca si cum nici nu as fi fost aici. Isi vor mai aminti din cand in cand, totusi asta nu ma va aduce inapoi in Franta, eu voi fi in Romania si ei aici.

O repet si as repeta-o pana s-ar plictisi toata lumea sa ma asculte: acest schimb de experienta a fost cea mai frumoasa intamplare din viata mea, voi fi etern recunoscatoare tuturor persoanelor care l-au facut posibil. Si daca cineva dintre cei care citesc ce am scris isi va da ochii peste cap si va zice ca vorbesc aiurea, ii spun calduros ca opinia sa nu ma va schimba nicidecum si nu va sterge evenimentele care au avut loc si despre care am vorbit. E inutil, deci ca aceste persoane sa aiba o parere negativa despre ceea ce am scris eu, despre ceea ce simt eu. E dreptul lor, dar nu ajuta cu nimic, nici pe mine nici, pe ei, pe nimeni.

In final, eu scriu aceste randuri pentru zilele urmatoare, cand voi fi in Romania si le voi reciti vrand sa retraiesc partial ce traiesc aici. In momentul acesta scriu la tastatura familiei franceze, in Franta. Sunt fericita pentru ca a fost o zi minunata, un séjour sublim la o familie exceptionala. Si cum nu mai am idei de adjective la gradul superlativ(ah, mirobolant), voi spune doar ca in aceste momente nu mi-as dori sa fiu in niciun alt loc si ca mai fericita decat acum nu cred ca o sa fiu. Bat campii, stiu, dar asta simt acum si cand voi reciti aceste randuri, voi resimti aceasi fericire, dar nu asa intens. Da, aceasta postare, impreuna cu toate celelalte care sunt despre Franta, este mai mult pentru mine decat pentru stimabilii mei(putini) cititori. Acum ca ati citit postarea veti sti motivele mele si imi veti ierta egoismul. Nu planuiam de la inceput, insa asa au evoluat lucrurile si nu credeam ca imi va parea atat de rau, dar asa simt in momentul acesta. Vreau sa termin totusi intr-o nota vesela spunand ca ma consider foarte norocoasa si ca nu imi voi strica fericirea cu prea multe regrete. E greu, dar voi trece peste, resemnarea ma va ajuta sa ma bucur si mai mult de clipele petrecute(daca asa ceva e posibil). E adevarat ca toate lucrurile bune au un sfarsit, dar asta doar pentru ca alte lucruri(mai bune chiar) sa se poata intampla.

Pentru familia la care am stat, pentru profe, pentru cei care au participat la schimb, un sincer MULTUMESC.

Franta - partea a 3-a

2010-10-09T03:05:00.000-07:00

Stiu ca a trecut mult timp de cand am scris partea a 2-a, dar chiar nu am avut timp pentru a realiza partea a 3-a. A venit insa week-end-ul si m-am gandit ca este timpul sa scriu, intrucat sejour-ul meu in Franta se termina in cateva zile. Cu regret spun ca au trecut prea repede aceste ultime doua saptamani, dar stiu foarte bine ca "all good things come to an end". O sa fac un rezumat al ultimei saptamani.

Luni am fost la scoala de la 9 pana la 17:30. De precizat ca mama fetei la care stau a uitat ca luni orele incep la 9 si nu la 8, ca in restul zilelor, asa ca m_am trezit degeaba la 7, dupa cum imi spusese ea ca trebuie. Dupa ce am venit de la scoala nu am facut nimic interesant, cred ca am citit, apoi am mancat si m-am dus la culcare.

Marti am fost la Mont Saint Michel. Singurul lucru impreionant de acolo era natura(am prins reflux). Interiorul nu avea nimic special, in afara de vitralii, insa in Romania am vazut unele mult mai frumoase. Am cumparat destule tampenii de acolo, intrucat erau magazine peste magazine(in loc de obiective turistice, trist). Ne-am intors foarte obosite, nu am fost in stare decat sa mananc si sa ma duc la culcare.

Miercuri am avut din nou scoala. Le-am dat din nou lectii frantuzilor, de aceasta data la ora de spaniola. Ei aveau de facut o prezentare despre ei in spaniolasi, dupa ce au terminat toti, profa ne-a pus si pe noi 4 romance care am avut ghinionul sa fim acolo sa ne prezentam in franceza(intrucat nu stiam spaniola destul de bine). Dupa ce am zis, cu chiu cu vai, cate ceva despre noi(profa ne tot intrerupea, facandu-ne viata mai grea), elevii ne-au aplaudat furtunos din propria initiativa. Bun, asta e de bine. Apoi a inceput profa sa ne laude, ca avem o franceza excelenta, discursul nostru a fost foarte bine organizat, ca am folosit nu stiu ce conectori, un vocabular vast, ca am reusit sa o facem curioasa pentru a ne cunoaste si a inceput sa le scoata ochii elevilor ei, zicand ceva de genul: "ar trebui sa luati exemplu de la aceste romance". Noi nu ne mai incapeam in piele de fericire, desi ne gandeam cat trebuie sa ne injure frantujii.

Joi am vizitat orasul Nantes. Se afla la aproximativ o ora de Beaupreau. Este un oras foarte mare, am vazut cartierul vechi, arhitectura nu m-a impresionat prea mult, dar un lucru interesant e faptul ca vechile cladiri au fost dintodeauna locuite, inca din sec XVI si erau foarte bine pastrate. Dupa aceea am vizitat Castelul ducilor de Bretania, unde un ghid ne-a plictist 2-3 ore cu istoria biscuitilor Petit Beurre, a navelor de razboi si a primelor conserve de peste. In aceasta excursie ne-au insotit elevi din clasa a 10-a cum ar veni la noi, care pariez ca aveau un proiect de facut pentru ca fiecare avea un caiet in mana, asculta ce zicea ghidul si notau informatiile mai importante(daca exista asa ceva in ceea ce a zis ghidul). Ne-am intors in jurul orei 17, m-am dus acasa, am mancat pe la 8 si pe la 10 m-am dus la culcare.

Nu mai stiou sigur in care zi, miercuri sau joi, am jucat Scrabble cu familia la care stau. In franceza, evident. La sfarsit, aveam acelasi punctaj ca si mama, dar nimeream numai litere rare, de exemplu J, Q si W, dar m-am descurcat, i-am uimit la cat de repede gaseam cuvinte care valorau si multe puncte.

Vineri am avut din nou scoala. Cristof(prof de istorie-geografie care participa mut la organizarea schibului de experienta), ne-a rugat sa venim la 2 ore de-ale lui sa vorbim despre Romania. Am fost la una din ele. La inceput, a pus la videoproiector prezentarea facuta cu ocazia venirii francezilor in Romania acum 2 ani. Era amuzanta, dar ce era scris la descrierea pozelor nu prea mi-a placut. In principiu, facea misto de noi, dar trecem peste. Dupa terminarea prezentarii, elevii francezi ne-au pus intrebari. Unul ne-a intrebat daca am fost vreodata la mare, noi i-am zis ca da, in fiecare vara, la care el: "aveti mare?". A fost foarte surprins sa afle ca Romania are iesire la Marea Neagra, nu stiu sigur daca ceilalti elevi stiau. Alta intrebare stupida a fost daca stim ca Ministerul Francez deporteaza tiganii. In momentul acela, doamna profesoarade franceza s-a enervat si i-a lamurit ca Romania nu are nicio treaba cu tiganii, ca este o mare greseala ca Romania este asociata cu tiganii si ca este un subiect foarte sensibilpentru noi. Spun cu satisfactie ca m-am uitat atent la baiatul care a pus intrebarea tot timpul in care a vorbit doamna profesoara si l-am vazut cum se facea din ce in ce mai mic si voia sa se ascunda sub banca. Nu au mai insistat pe tema aceasta si ne-au intrebat ce ne-a placut in Franta, ce ne-a impresionat si inca o intrebare stupida a fost daca preferam mancarurile din Franta sau cele din Romania. Evident ca cele din Romania, doar reprezinta ceea ce suntem si normal ca vom alege intotdeauna tara noastra, in care ne-am nascut si nu una in care stam 2 saptamani. Apoi s-a terminat ora, dar doamna profesoara de franceza, doamna directoare si cateva fete au fost si la a 2-a ora, care, din spusele lor, s-a desfasurat mult mai bine decat prima. Au aflat francezii ca Eugène Ionesco este roman, de fapt,ca Romania nu este nu stiu ce tara din lumea a III-a si multe alte lucruri despre cultura noastra(le-au povestit de Iorga si Brancusi, printre altele). A fost pusa din nou intrebarea despre tigani, a raspuns iar profa si sper ca i-a lamurit(precizez ca erau alti elevi decat cei de la prima ora). Dupa aceasta ora(cele care nu au participat la ea au jucat carti la mesele din holul scolii), ne-am dus in oras pentru a mai cumpara cate ceva. Nu am gasit mare lucru, oricum nu am de gand sa dau banii aiurea pe aici. La 17:15 ne-am intors la scoala si m-am dus acasa cu bicicleta. Am ajuns obosita acasa(am mers o jumatate de ora prin orasul aglomerat si am urcat foarte multe pante), iar pe la ora 19:30 am plecat la repetitia orchestrei(Cecile, fata la care stau, canta la saxofon cred ca e). Au cantat mai multe melodii de la ABBA printre care Money, money si So long. Canta destul de bine si dirijorii(sunt 2) sunt foarte amuzanti. A durat 2 ore repetitia, am ajuns la 10 si m-am dus la culcare.

Azi m-am trezit pe la 8, mi-am luat inima in dinti si mi-am aranjat hainele in sifonier(era un dezastru acolo, il tineam mereu inchis in cazul in care intra cineva in camera), am mancat si am stat la calculator de la 10 pana acum. La ora 14 ma duc la patinuar cu romancele si corespondentele. O sa ne distram. Sper sa nu-mi rup gatul, dar am asigurare medicala.

Stiu ca nu m-am tinut de cuvant sa scriu in fiecare zi dar sper ca aceasta ditamai postarea ma va ajuta sa ma revansez.
à tout alors!

Franta, partea a 2-a

2010-09-29T06:10:00.000-07:00

Sunt in Franta de 3 zile si pot sa spun ca este mai minunat decat m-am gandit vreodata ca o sa fie. Sunt cateva ciudatenii pe care le au frantuzii si o sa le enumar.
1. Tastatura lor. Literele sunt puse destul de diferit fata de ale noastre, de exemplu in loc de w este z, de a este q sau pentru a pune cifre, trebuie sa apesi pe Shift si tasta pe care o vrei. Unele taste au 3 simboluri si pentru a il scrie pe al 3-lea trebuie sa apesi Alt Gr. Nu e chiar asa de complicat dar prima oara cand am scris la tastatura lor mi se imbarligau degetele, ca sa nu mai spun ca imi ieseau cu totul alte cuvinte decat cele pe care credeam eu ca le-am scris.
2. Mancarea lor, care nu este in sine ciudata pentru ca mananca aproximativ ceea ce mancam si noi, dar modul in care mananca m-a lasat cu gura cascata. In afara de faptul ca nu lasa nicio imbucatura pe farfurie, o curata luna. Personal, mi se pare foarte practic, pentru ca ei folosesc masina de spalat vase si nu le pot baga acolo cu metrul de grasima pe ele, dar ei procedeaza peste tot la fel, la scoala la cantina, de exemplu.
3. In masina. Chiar daca strada e complet pustie, ei vor astepta ca la semafor sa fie verde pentru a putea porni mai departe. In Romania nu s-ar intampla asa decat daca ar fi un politist rutier langa tine, altfel romanasii nostri putin prea nerabdatori vor gandi ca nu are rost sa astepte sa fie verde daca nu e nimeni pe care ar putea sa-l calce.
4. Caiete de matematica studentesti. Toti elevii de la scoala au un anumit model de caiet de matematica studentesc. Coperta difera, dar foaia este la fel. E diferita fata de cea din Romania, insa toti de aici au. Am facut si eu rost de la corespondenta mea, Cecile(Cecilica).
Sunt sigura ca voi mai gasi pe parcur ciudatenii, as mai scrie, dar mai am doar 10 minute pana la urmatoarea ora(acum ma aflu in CDI-ul lor, care e un fel de biblioteca la noi, numai ca are foarte multe dotari, printre care calculatoare, xerox, benzi desenate, sute de carti, pe care elevii le pot folosi fara probleme).
Ieri a fost receptia noastra, doamna directoare, doamna Chis si eu am tinut un discurs, apoi au spus si francezii cate ceva pornind de la ce spusesem noi. Am stat la scoala luni, ieri si azi, unele ore au fost interesante(filozofie, engleza, franceza, un optional sau ceva de genul:lettres), la altele m-am plictisit ingrozitor(istorie). Azi la franceza am dat raspunsuri in locul lentilor si nu prea capabililor frantuzi, ne-a laudat profa, ne-am simtit bine, pariez ca ne-au cam injurat elevii.
Trebuie sa plec. Va urma.

Franţa!!!

2010-09-24T13:32:00.000-07:00

După cele 3 semne de exclamare de la titlu, vă puteţi da seama că sunt entuziasmată. Motivul? Cei care au mai citit din postări ştiu deja că în dimineaţa asta, pe la 4, mai exact, voi pleca în Franţa pentru 3 săptămâni. Ura pentru mine^^. O să mă rog de cei din familia la care stau să mă lase la calculator ca să scriu şi de acolo postări, episoade la serial etc. În momentul acesta, sincer, nu prea am inspiraţie de o postare prea lungă.
Ce aş mai putea spune pe tema asta? Dacă sunt tristă că plec din ţărişoara mea? Da, o să plâng până la graniţă...nu prea cred. De fapt, mă bate un gând să nu mă mai întorc, văd eu cum fac să mă rătăcesc pe acolo.
Chiar nu mai am inspiraţie de ce să mai scriu. Cred că o să continui postarea când o să ajung în Franţa, nu vreau să las doar 3 bălării scrise aici. Sau poate las, de obicei lumea citeşte mai cu drag dacă este puţin scris decât romane, aşa cum am eu obiceiul să scriu.
Aşadar, o să las doar bălăriile astea în postare. Şi încă ceva: Franţa, păzea că venim!

Mantra - Nadi află adevărul

2010-09-16T14:02:00.000-07:00

- Oau...nu am cuvinte...A fost...
- Nu e nevoie să spui nimic despre asta. Cred că mai ai nişte întrebări să-mi pui...
- Da, pentru început, ce e locul ăsta?
- Nu e singurul din casă, mai este unul şi la etaj, o să ţi-l arăt, însă nu ai vrea să facem un tur al acestuia, mai întâi?
- Mai întrebi?
- Acum că nu mai am acces la gândurile tale, nu am ce face, trebuie să te întreb...
- Să ştii că nu o să meargă strategia...o să îţi dau voie în mintea mea când o să consider eu că este cazul.
- După ce că eşti încăpăţănată, mai eşti şi egoistă, vrei să ai gândurile alea numai pentru tine.
- Cam aşa mi se pare normal.
- Să lăsăm pe mai târziu discuţia asta, acum uită-te aici. Sunt sigur că ai observat cupola de sticlă de deasupra. Probabil te întrebi ce caută aici. Ei bine, la fel ca tot ce ne înconjoară, a fost creat de mintea ta.
- Nu te cred. În primul rând, eu nu m-am gândit niciodată la aşa ceva.
- Ai pe jumătate dreptate. Nu te-ai gândit aici, pe pământ, dar când erai în Coralia, obişnuiai să îţi imaginezi tot felul de minunăţii care se materializau pe lumea asta. Aşa au apărut ciclopii, sirenele, harpiile, gorgonele, zeii, nimfele, vampirii, cercurile în lanurile de grâu, Stonehenge-ul, ai scufundat Atlantida, îţi plăceau vulcanii atât de mult încât ai creat "Lanţul de foc" din insulele Hawaii şi Mantra te lăsa, pentru că ce distrugeai făceai la loc. Într-un final ţi-ai dat seama că pentru oameni este suficient să aibă de-a face numai cu ce erau ei obişnuiţi când i-ai creat prima oară aşa că ai renunţat la creaturi supranaturale şi ai lăsat doar animalele, deşi ai mai uitat câteva, de exemplu, ornitorincul sau monstrul din Loch Ness, pe care l-a distrus Mantra pentru că prea mulţi oameni l-au văzut şi...
- Stai stai stai...să recapitulăm. Ai zis, printre altele, că eu am creat oamenii?
- Da, iniţial, Mantra crease doar plantele dar tu te-ai gândit că ar mai trebui ceva şi după ce ai creat oamenii, ai început cu animale, spiriduşi şi alte fantezii. Am mai avut o surpriză: ai înzestrat oamenii pe care i-ai creat cu abilitatea de a gândi şi o imaginaţie extrem de bogată. Parte din creaturile pe care nu le-ai creat tu cu adevărat sunt imaginate de ei, dar cireaşa de pe tort trebuie să fie povestea cu Dumnezeu. Aici i-ai ajutat şi tu un pic...
- Ai spus cumva "povestea cu Dumnezeu"?
- Întocmai.
- Şi cum anume i-am ajutat eu?
- Le-ai dat manuscrise multe, însă ei au ignorat cam jumătate, au luat doar ce le-a convenit şi au scris Biblia. Dintre toţi oamenii pe care i-ai creat, preoţii sunt cei mai mincinoşi. Culmea, în ei îşi pun ceilalţi toată speranţa. Mă întreb dacă ai făcut-o intenţionat...
- Eu am creat toate astea? Tot ce văd e creat de mine? De ce m-a lăsat Mantra să fac aşa ceva?
- Nu eşti singura care a făcut-o. Pe Coralia, fiecare are planeta lui şi o poate vizita oricând vrea. Unii au ales să nu îi pună locuitori, tu te afli printre puţinii care s-au obosit să creeze, dar eşti singura care a pus oameni care să "conducă" planeta. Ceilalţi au ales plantele, animalele, ori extratereştrii, cum le ziceţi voi...
- Şi aceste lumi intră în contact unele cu altele?
- Planeta mea a intrat în contact cu a ta, în perioada cât ai fost tu prizonieră aici. Le era milă Annunaki-lor mei de oamenii tăi şi tehnologia lor săracă, aşa că au venit să le dea o mână de ajutor. Sperau să nu se autodistrugă iar(cum erau să facă de multe ori) însă, până la urmă, tot la asta o să ajungă. De aceea nu are rost să stai aici, ori te duci pe Coralia, de unde poţi să le controlezi soarta astfel încât să îi salvezi, ori Mantra va distruge planeta, iar ţie nu îţi mai rămâne decât să creezi alta, mai bună decât Terra.
- Dar nu eram prea mică pentru a crea planeta mea?
- Pe pământ ai căpătat 5 ani când ai ajuns, dar pe Coralia deja erai "adolescentă", să zicem. Nu există moarte pe Coralia, aşa cum nici timpul pe care îl ştiu oamenii nu există. Dacă un coralian vrea să-şi ia viaţa de la început, poate să o facă înainte să ajungă la 30 de ani, de exemplu. Majoritatea aleg să rămână la 20 de ani, e cea mai frumoasă vârstă, nu te simţi nici bătrân, nici nu ai impresia că eşti naiv, dar, la un moment dat, se satură şi de vârsta asta şi ori aleg să "îmbătrânească" în continuare, ori să fie iar copii. Nu a fost chiar accident că ai ajuns pe Pământ. Ai vrut să o iei de la capăt, dar pe planeta ta. Însă nu ştiai că vei uita de Coralia o dată ce ai ajuns pe Terra, ăsta a fost necazul. Mai rău e că noi nu prea putem să intervenim în rânduirea lumii pe care a creat-o unul din noi, mai ales tu, care erai foarte posesivă cu ea. Dacă schimbăm prea mult legea naturală pe care ai hoărât-o aici, planeta ar dispărea, cu tot cu tine. De accea ne-au luat atâţia ani pentru a ajunge la tine, trebuia să ne mişcăm pas cu pas.
- Sună prea ireal ca să fie adevărat...
- Trebuie să vezi ca să crezi, nu?
- Da...
- Atunci vino pe Coralia cu mine!
Mă gândeam ce să-i răspund când văd că uşa pe care am intrat prima dată aici s-a deschis.
- Nadi, tu eşti?
- Melinda, cum ai ajuns aici?
- Te-am urmărit. Ce e locul ăsta, el cine e?
- E Ze...ce faci?
Dar am observat prea târziu, din fântâna arteziană care era în spatele lui a luat un pumn cu apă, a aruncat spre Melinda şi a transformat-o în stana de aur în care îl găsisem şi pe el.

Gânduri de toamnă

2010-09-12T10:53:00.000-07:00

12 septembrie...ultima zi de vacanţă...momentul în care te gândeşti la vacanţa care a trecut, parcă, puţin prea repede, cu zâmbetul pe buze sau regretând că nu te-ai distrat suficient(şi că dacă mai aveai încă trei luni la dispoziţie, nu-ţi părea rău). Eu, una, sunt cu zâmbetul pe buze gândindu-mă la cele trei luni care au trecut fără să le simt, nu am avut timp să mă plictisesc, mereu am găsit câte ceva de făcut şi cei care spun că nu s-au distrat vacanţa aceasta înseamnă că nu s-au străduit suficient de mult. Am citit, m-am dus la ştrand, la pădure, după afine, în Ploieşti, la Măgurele la antrenament, în oraş(în parc, la pizza, la cofetărie etc.), în Belgia(cireaşa de pe tort în ceea ce priveşte distracţiile mele din vacanţa asta), într-un cuvânt, am petrecut o vacanţa de vară minunată, faţă de alţi ani, cel puţin.
În ceea ce priveşte şcoala, trebuia să vină la un moment dat...aşa că m-am resemnat şi o aştept cu...plăcere(să zicem). Sunt curioasă în privinţa materiilor noi(economie, literatură universală, sociologie), a profesorilor şi a colegelor noi. Abia aştept să mă duc din nou la olimpiada de engleză(anul acesta sigur merg pe ţară!) şi la alte materii(mă mai gândesc). În principiu, nu am habar ce mă aşteaptăîn clasa a 11-a, dar vreau să aflu şi...voi afla...începând de mâine. Sper să fie un an bun pentru toţi, să nu mai taie ~~deştepţii~~ iubiţii noştri politicieni din salariile ~~amărâţilor~~ profesorilor şi poate ieşim din criză.
Întorcându-mă acasă din oraş, am fost impresionată de cromatica cerului. Am făcut câteva poze pe care le împart şi cu voi(nu sunt egoistă).

Postare...

2010-09-05T14:07:00.000-07:00

Nu am idee de titlu(v-aţi dat şi voi seama), dar vreau să scriu o postare. Despre ce, nu ştiu, dar cum eu sunt maestră la bătut câmpii pe orice temă, o să mă descurc.
Trebuie să găsesc o temă. Ce-ar fi să scriu despre vacanţa care aproape a trecut? În afară de ştrand, pădure, ieşit în oraş, filme, citit(şi tot nu am terminat tot ce îmi propusesem la începutul vacanţei pentru că eu în loc să termin cele 150 de pagini sau câte oi mai avea eu la Faust, eu stau şi scriu postări pentru care nici n-am inspiraţie...), mers la Bruxelles şi arte marţiale(2 medalii la cupă^^), în afară de astea(în cazul în care aţi uitat prima parte a frazei) nu aş putea spune că am făcut mare brânză. Distracţie de două săptămâni pe la începutul vacanţei, apoi de o zi, apoi ca înainte... Sincer, parcă e numai bine acum, îmi convine mult mai mult şi cred că va rămâne aşa un timp...îndelungat chiar. Ultimele cuvinte nu vor avea sens pentru prea mulţi, dar cine trebuie să înţeleagă o să înţeleagă.
A fost chiar frumoasă vacanţa de anul ăsta, motiv pentru care îmi şi pare rău că aproape a trecut. Totuşi, aştept cu nerăbdare 25 septembrie, când voi pleca în Franţa pentru 3 săptămâni(schimb de experienţă cu şcoala). După aceea voi reveni la îngrozitoare rutină acasă-şcoală-acasă... O să mai fie şi olimpiade, mai văd şi eu Ploieştiul, arte marţiale(Măgurele, sper...dacă nu, mă mut în Ploieşti) şi ce o mai apărea... Am vaga impresie că o să mă plictisesc la şcoală, în vacanţă nu m-am plictisit niciun moment.
Observ că postarea asta se transformă într-un articol pro vacanţă şi anti-începerea şcolii... Chiar sunt anti-începerea şcolii, la un anumit nivel. Nu îmi displace educaţia, însă îmi este cam groază de Economie. Mă bucur că am scăpat de matematică, fizică, biologie, chimie(avantaj profilul uman) şi abia aştept să văd ce o să fac la literatură universală. Însă nu vreau să mă simt iar ca într-o cuşcă, unde sunt închisă 7 ore şi nu am voie să ies decât 10 minute din oră în oră. Nu vreau să plec de la şcoală mai obosită decât am venit, acasă nefiind în stare decât să mănănc atunci când ajung. Ştiu că nu am de ales, aşa că o săptămână voi încerca să mă obişnuiesc cu ideea. O săptămână, ce repede o să treacă...
Mi-a cam trecut cheful de postare. Am scris destul, cred, oricum, orice aş mai scrie mă tem că doar aş repeta cele spuse înainte, însă într-o altă formă. Şi aşa am reuşit să îmi ocup timpul o oră şi ceva(cât mi-o fi luat să scriu postarea). Acum mă duc la Fast, trebuie să-l termin o dată!

Brussels, trăiască Vadim!

2010-09-04T09:52:00.000-07:00

Nu mă acuzaţi încă de favoritism politic sau reclamă gratuită pentru Corneliu Vadim Tudor. Nu fac aşa ceva, dar trebuie să explic cum am ajuns la Bruxells. De 9 mai, ziua oraşului, cei care au luat premiu la olimpiade au fost premiaţi. Fără să mă laud, spun că am luat, pentru 2-a oară, premiul I la olimpiadă la engleză, am fost şi la proba de baraj, nu m-am dus, însă, pe ţară din motive de 2 sutimi la punctaj. După ce ne-au dat bănuţi(să nu vă închipuiţi că o avere), domnul Vadim a luat cuvântul şi ne-a promis o excursie gratuită celor cu rezultate excepţionale la olimpiade. Nu l-a crezut nimeni, însă pe 30 august, la ora 4 dimineaţa, am plecat spre Bruxelles 14 elevi de la Colegiu( + doamna profesoară Grunbaum) şi 6 elevi de la Grup Şcolar. Am mers cu avionul până acolo, zborul a durat ceva peste 2 ore, au fost turbulenţe(îmi plac turbulenţele^^) şi o să postez poze cu nori.

Bun, ajungem noi la aeroport în Belgia, mergem cu un autocar la hotel(Hotel Manhattan, 2 stele, acceptabil) şi pe la 11-12 ajungem. Era o babă dubioasă care făcea pe post de femeie de serviciu şi care mi-a făcut o fază ciudată. Eram eu la restaurantul chinezesc, nici nu apucasem să comand, că vine disperată colega mea de cameră(o cheamă tot Isa - Isabella) şi mi-a zis că nu-i dă recepţionerul cheia pentru că aş fi eu deja în cameră. Ne-am dus la hotel să îi explic omului cum stă treaba. I-am zis că vrem cheia , el că nu, că deţinătorii camerei sunt deja acolo. Eu i-am spus că aşa ceva nu este posibil pentru că deţinătorii camerei suntem noi. Mi-a spus să o caut pe femeia de serviciu, că poate e la ea cheia. Urcăm noi frumos cu liftul, timp în care jignim puţina inteligenţă a tipului şi ne întrebăm pe unde ar putea fi baba cu pricina. O căutăm, nu o găsim la etajul nostru. Urcăm la 6, o auzim într-o cameră, aşteptăm să iasă. Îi povestim divina comedie, ea se duce într-o cameră şi începe să caute. Nu găseşte şi face o chestie care ne-a cam speriat. Începe să urle niţel cam tare pentru un om normal numele de Dominic. Cred că era recepţionerul, tipul care ne spusese că e la babă cheia. Deci dădeau vina unul pe celălalt... Ne-a zis nouă să aşteptăm "un moment"(vrăjeală) şi s-a dus după Dominic. După ceva mai mult de un moment, vine şi ne zice că nu l-a găsit pe Dominic şi ne-a deschis uşa folosind cheia de rezervă. După câteva minute, vine victorioasă cu cheia noastră. De atunci, nici că am mai lăsat cheia la recepţie şi, de fiecare dată când treceam pe acolo ca să ies, numai de şmecheră şi răsfăţată făceam în aşa fel încât să vadă Dominic că am cheia în mână. Pot să jur că se strâmba la mine după ce mă întorceam să ies pe uşă.
Am citit un articol despre noi pe un site, scris de Dumitru Avram, care povesteşte excursia noastră minunată la Bruxelles. Românii la Bruxelles
De povestit nu mai are rost, dacă citiţi articolul o să vă lămuriţi.

Impresii:

un oraş foarte frumos, cu o populaţie diversă(magrebieni, musulmani, chinezi, francezi, americani etc.)
arhitectură splendidă
o istorie foarte bogată
multe castele( -> multe poze)
nu mă aşteptam să fie şi influenţe asiatice, însă erau cu nemiluita(statui, temple, restaurante...)
se trăieşte bine acolo, spre deosebire de...

În continuare o să adaug poze, multe poze, pentru că am de unde(numai eu am făcut 370 şi am mai luat şi de la ceilalţi).

Statuie din faţa Parlamentului European

Castelul nr.6

Templu chinez

Poză de grup la Atomium

Atomium

La Waterloo

în Grand Place...pe jos

Manneken Pis, simbolul oraşului
(vă puteţi închipui ce face)

Mă opresc aici cu pozele deoarece sunt pe aproape de a-mi transforma blogul în hi5. Pot să spun doar atât: Manneken Pis rulează!

După afine

2010-08-22T23:22:00.000-07:00

       M-am plimbat azi. Am fost cu ai mei părinţi(teoretic, trebuia să vină şi frate-miu, însă a reuşit să se răzgândească fix cu o jumătate de oră înainte de plecare) şi cu nişte vecini la Muntele Roşu. Printre incoveniente, se numără şi ora de trezire: 5 dimineaţa. Mi-am pus ceasul să sune însă, după obiceiul meu destul de prost, m-am trezit, l-am oprit şi m-am culcat la loc. Mă aşteptam să vină tata să mă trezească(după obiceiul lui destul de prost) însă trec 10 minute după 5 fix şi el nu vine. Mai aştept până la şi jumate. Frate, ăştia nu s-au trezit! Sau are încredere în mine că sunt fată mare şi că nu trebuie el să mă trezească aşa cum o făcea în timpul şcolii, când eram de dimineaţă(la 6 fără un sfert intra în cameră, îmi aprindea lumina, îmi zicea să mă trezesc şi apoi pleca, lăsând uşa deschisă; astfel, mă obliga să mă ridic din pat pentru a stinge lumina şi a închide uşa, pentru că e imposibil pentru mine să dorm în condiţiile alea; bineînţeles că îi mergea strategia, deoarece ştia că dacă tot mă văd ridicată din pat, mă voi îndura să mă pregătesc să merg la şcoală; la un moment dat, scenariul s-a schimbat: intră în cameră, îşi aplică strategia, eu, în loc să-i fac pe plac, îi zic să iasă, arunc cu o perniţă după el[uneori îl şi nimeresc], îmi trag pătura pe cap după ce sunt sigură că a ieşit şi dorm încă un sfert de oră, până începe ceasul să sune; ideea e că el ştie că eu oricum mă trezesc, dar trebuie să fie el sigur, dom'le).

       Având în vedere paranteza pe care am făcut-o mai sus, am fost destul de contrariată când am văzut că ceea ce aşteptam cu atâta drag să se întâmple nu se mai întâmpla! Mă ridic suspicioasă din pat şi văd că nu e lumină în toată casa decât în camera mea. Mă duc în camera lor, lumina stinsă. E clar. Intru împleticindu-mă şi îi anunţ fabuloasa veste: e 5 jumătate şi la 6 fix e plecarea. Desigur, dormeau şi dacă nu mă mânca pe mine după ceafă, ei ar mai fi dormit până la 6, când îşi pusese tata alarma să sune(felicitări, tata, n-am ce spune, alţii trebuie să se trezească la 5, dar tu nu faci parte din categoria lor, nu?) şi, cu mult regret, ar fi spus că nu mai mergem. Dar, na, capul face, capul trage. În fine, i-am trezit, m-am dus şi la frate-miu, apoi mi-am făcut şi eu toaleta de dimineaţă(gen m-am spălat pe faţă şi alte detalii tehnice) şi, pe la 6 fără 5, evident, ai mei nu erau gata. Curioasă, m-am dus să văd ce face frate-miu. Surpriză: dormea. L-am luat la rost că de ce nu s-a îmbrăcat şi a zis că nu mai vine. Frumos, acum du-te şi trage de părinţi, să plecaţi o dată, că dacă zic şi ei că nu mai merg, ţi-ai stricat duminica...

       Cu chiu, cu vai, la 6:30 am reuşit şi noi să plecăm. Drumul a durat o oră. Corecţie, drumul cu maşina a durat o oră, pentru că de la parcare a trebuit să mergem pe jos încă o oră şi jumătate. Ce să zic, dimineaţă, frig, eu în pantaloni trei sferturi(de fapt, până la genunchi), un vis... La ora 9 am ajuns într-o pajişte, ceva de genul. Terenul nu era drept, dacă asta credeaţi, era...munte, deci abrupt. Şi ne-am apucat de treabă. A fost prima oară(cred că şi ultima) când am cules afine şi nu ştiam că:

1. trebuie să te chinui atâta să le culegi

2. te murdăreşti în halul în care m-am murdărit eu pe mâini, dar şi pe blugi, chiar şi pe adidaşi.

      După circa o oră de cules, m-am plictisit şi mi-am informat mama că mi-e foame. Am mâncat, apoi ne-am pus iar pe treabă, până pe la ora 1. Apoi m-am plicitsit iar, m-am dus la pătură şi m-am uitat la nori. Erau aşa frumoşi. Au trecut prin faţa leneşei de mine câteva grupuri de turişti veseli, unii erau nemţi, am văzut vreo 2 chiar drăguţi(am o slăbiciune pentru ei). Mi s-a acrit şi de privit nori, aşa că am scos din nelipsita geantă Faust de Goethe(la care mă chinui de 2 săptămâni cu cititul). După o jumătate de oră s-au plicitsit şi restul de cules afine şi pe la 1:30 am plecat de acolo.

      Unora le place mai mult la coborâre decât la urcare. Eu nu sunt de acord cu ei. În primul rând că am avut vreo două tentative de a o lua în bot pentru că alunecam pe pietriş sau pe iarbă şi, în al doilea rând, ştiam cât mai am de coborât. Măcar la urcare era curiozitatea aia manifestată prin întrebarea(care ajungea să fie agasantă): "mai e mult?", dar dacă ştiam că nu sunt nici la jumătatea drumului, îmi venea să mă aşez în fund şi să aştept să mă ia cineva(poate vreun neamţ ^^) în spinare până jos. Evident, nu am făcut aşa, iar după o oră, am reuşit să ajungem la parcare. Fericită că văd maşina, puţin mi-a păsat de bagaje(s-au descurcat ai mei şi fără ajutorul meu) şi m-am trântit pe bancheta din spate, exclamând "au, picioarele mele" şi mormăind, gândindu-mă că, de obicei, aşa începe febra musculară...Am adormit în maşină, m-am trezit când eram în faţa porţii, m-am dus în casă(doar cu geanta mea, nu prea-mi place să car bagaje, nesimţire-ai mare) şi, de la 2:30 până la 9:30 am dormit non-stop. Când m-am trezit, juram că e luni! Chiar m-am contrazis cu mama o vreme, până m-am uitat la calendarul de la telefon şi m-am convins. Acum nu mai am somn şi, în principiu, de aceea m-am apucat să scriu postarea asta. Chestii amuzante chiar nu am să povestesc... Sau ar fi ceva... Afinele sunt mici, însă mai erau pe acolo nişte bobiţe mai mari şi mai...negre. Mama a crezut că sunt afine(şi-a dat seama repede că nu erau), dar soţia vecinului meu a adunat o grămadă, bucuroasă că a găsit nişte afine aşa mari. Mai târziu, a aflat că erau "altceva"(de oaie), dar ea deja le pusese în găletuşă. Dacă ar fi făcut dulceaţă din ele? Mai bine nu mă gândesc, pentru că şi mama crezuse...nu contează, când mănânc dulceaţă de afine(după ce e gata), nu vreau să-mi stea în gât.

      Voi pune şi câteva poze, pentru că peisajul era, într-adevăr, superb. Ca încheiere, vă recomand să mergeţi şi voi la cules şi vă dau un sfat: dacă vi se pare că sunt prea mari, nu sunt afine.

"La Bradul Găurit"

Mantra - Întrebări

2010-08-18T13:14:00.000-07:00

Am rămas mută de uimire.
   - Su....suflete pereche? M-am retras, speriată.
   - Da, legenda era adevărată. Deși acela nu era bunicul tău real, cum ai crezut tu în tot acest timp. El...
Dar nu l-am mai putut asculta. Lacrimile au început să șiroiască, încercând zadarnic să domolească disperarea ce mă sufoca în ghearele sale pe măsură ce amintiri din trista mea copilărie reveneau. Familia mea, sau cel puțin așa crezusem eu că fusese, mi-a fost luată când eram prea mică să înțeleg ce se întâmplă. Mi s-a spus că mă numesc Nadir, dar bunicul, pentru a mă proteja, mă alinta Nadi. Nu am înțeles niciodată de ce, dar...
   - Pentru a te proteja.
   - De cine? Ce s-a întâmplat, de fapt? Bunicul m-a mințit?
   - Nu era bunicul tău. Nu știa ce ești, de unde ești, te-a găsit în curtea lui când ai fost pierdută din Oraș. Mantra a tot încercat să te aducă înapoi, dar trebuia să vii de bună voie, nu te putea obliga. Așa că a făcut astfel încât să devii "orfană"(de fapt, aveai părinți, dar nu în lumea oamenilor) și a creat "Casa cu perdele negre" unde știa că vei ajunge, într-un final.
- Ea mi-a omorât părinții?
- Nu era familia ta adevărată. Incendiul trebuia oricum să aibă loc. Ea doar i-a făcut să se strângă toți în casă.
- A omorât atâția oameni nevinovați...Pentru ce?
- Pentru tine, Nadi, nu înțelegi? Dacă nu erai orfană, nu ai fi ajuns aici, nu m-ai fi întîlnit, nu ai fi aflat despre Ea și nu ar fi fost nicio șansă de a te reîntoarce acolo unde îți este locul, de fapt.
- Dar i-a...omorât...Nu, nu este corect! O urăsc! Nu vreau să mai știu nimic și nu o să merg în orașul acela!
Mi-am pierdut controlul. Plângeam și tremuram fără să mă pot opri. Zenit m-a luat în brațe. Am încercat să scap, dar m-am răzgândit.
- Trebuie să te liniștești. Este greu să accepți, dar lumea aceasta a oamenilor în care ai trăit până acum nu ar trebui să însemne prea mult pentru tine. Nadi, locul tău nu este aici!
- Minți! De ce mă minți? Nu este decât un vis, vreau să mă trezesc! Trebuie să ies de aici!
Am vrut să fug spre ușă, dar nu-mi dădea drumul din brațele sale. Sunt sigură că știa ce plănuiam să fac și voia să mă împiedice. De ce?
- Pentru că trebuie să înțelegi! Nimeni din casă nu știe despre Oraș, Mantra doar i-a folosit. Nu îi vrea pe ei, tu ești ținta ei. Are nevoie de tine.
- Cu ce i-aș putea fi eu de folos?
- Ești fiica ei și succesoarea la tron.
- Dar și tu ai ochii ei...eu nu semăn deloc cu ea...
- Deoarece ai petrecut prea mult timp alături de oameni, deși mereu ai știut că arăți diferit față de oricare om pe care l-ai întâlnit vreodată. Și niciodată nu ai simțit că aparții lumii acesteia. Știu că nu greșesc.
- Da, așa e.
- Iar ochii mei seamănă cu ai ei deoarece sângele ei curge în venele mele.
- Sunteți...rude?
- Structura noastră genealogică este diferit alcătuită față de cea pe care o aveți voi. Fac parte din ramura care Îi moștenește ochii. Fiecare ramură are o caracteristică de-ale Ei deoarece toți avem sângele Ei.
- Și doar atât moșteniți de la Ea?
- Nu. Mantra, în bunătatea ei infinită, ne-a înzestrat cu câte o abilitate, diferită la fiecare, pe lângp cele pe care le-a dat tuturor și la care oamenii nici nu au visat vreodată.
- Tu ce abilitate ai?
- Eu? a zâmbit ștrengărește. Am puterea convingerii, dar se pare că tu ești imună.
Nici nu știe cât se înșeală. De fapt, acum că am gândit lucrul ăsta, știe. Da, iar zâmbește nerușinat. Știe, fir-ar să fie!
- Nu trebuie să te simți stânjenită că știu ce gândești. Profit și eu cât timp am ocazia.
- Ce vrei să spui prin asta?
- O să înțelegi când va veni timpul. Momentan, sunt alte informații pe care trebuie să le aflii și știu că încă mai ai multe întrebări de pus.
- Da, doar că m-am zăpăcit de tot. Deci Mantra doar se folosește de cei din "Casa cu perdele negre"?
- E bine că partea asta ai înțeles-o.
- Dar cum rămâne cu Cartea pe care le-a dat-o? Și toate promisiunile...
- Mantra s-a ținut de acele promisiuni. Cartea a fost scrisă de domnul Sweepey, fără acordul Ei.
- Și s-a înfuriat pe el? De aceea l-a pedepsit?
- Este doar unul din multele motive. Nu ar merita nici să fie lăsat în viață, dar Mantra avea nevoie de el. Nu este bine ca prea mulți să știe despre Ea. Oricum...
- Nu! Nu se poate să facă asta!
- Nu are de ales.
- Nu vreau să o omoare pe Melinda! De Eva și celelalte nu-mi pasă, dar nu Melinda!
De data aceasta, un torent de lacrimi de ură și revoltă mi-a umplut ochii care încă nu-și reveniseră după aversa precedentă.
- Nu voi permite să se întâmple așa ceva!
- Există o singură cale: să o iei cu tine în Oraș.
- Acesta era planul Ei încă de la început. Știa că o să mă împrietenesc cu Melinda și că nu o să am de ales decât să accept să mergem amândouă în Oraș, astfel încât să îi salvez viața. O urăsc pe Mantra mai mult ca oricând! Dă-mi drumul!
- Ea spera ca tu să înțelegi și să vii de bună-voie. Nu credea că ești așa de încăpățânată. Nu îți dau drumul, pentru că dacă le spui celorlalți, Mantra o să ardă "Casa cu perdele negre" ca să împiedice răspândirea secretului. Melinda ar muri și nu vrei să o pierzi.
- Dar nici în Oraș nu vreau să merg.
- De ce?
- Nu știu...cred că...
- Nu are de ce să-ți fie frică.
- Nu-mi place că îmi știi gândurile. Aș vrea să nu mi le mai poți citi!
- Trebuia să se întâmple o dată...
- Ce vrei să spui?
- Acum că ți-ai dorit asta, nu mai pot știi ce gândești. Speram să mai întârzie momentul...
Avea atâta tristețe în ochii infiniți în verdele lor sălbatic, încât nu m-am putut abține să întreb:
- Dacă mi-aș dori să poți iar?
- Ar merge, a răspuns, cu speranță și rugăminte intensă în priviri.
- Mă mai gândesc...cred că este mai bine așa, pentru moment.
- Ți-am zis că ești imună la abilitatea mea.
- Acum chiar nu o să-ți mai meargă! a fost răspunsul meu triumfător.
- Da..., a spus, privindu-mă rugător.
- Dar de ce erai singur aici?
- Te așteptam...Mantra știa că vei veni aici, după un timp, căutând răspunsuri.
- Se pare că m-am comportat exact cum se aștepta Ea.
- Din contră, ți-ai descoperit o parte din puteri mult mai repede decât credea Ea.
- "O parte"?
- Ești fiica ei, nu ai idee cu câte te-a înzestrat. Dar nu o să poți afla în lumea oamenilor decât câteva, întrucât sunt prea puternice pentru legile naturale de aici.
- Legile naturale din Oraș diferă față de cele de aici?
- Oamenii de aici le-au modificat, când și-au limitat gândirea, pentru că, inițial, legile erau aceleași ca cele de pe Coralia.
- Coralia?
- Așa se numește Orașul. Când o să-l vezi, o să înțelegi de ce Mantra i-a dat numele acesta. Deja ți-am spus prea multe...
- Vreau să mai știu doar atât: știi că vreau să aflu cât mai multe, nu mai vreau să plec înapoi în casă. De ce mă ții, totuși, în continuare în brațe?
- Suflete pereche, ții minte?
- Nu te cred, va trebui să îmi de...
Nu m-a lăsat să termin. Buzele apetisante pe care le admirasem până atunci s-au unit sălbatic și tandru, în același timp, cu ale mele. Am închis ochii și m-am lăsat purtată de vraja ce o răspândea în jurul meu cu fiecare celulă a corpului său. Mă simțeam prizonieră, dar îmi plăcea închisoarea.

Mantra - Nadir și Zenit sau Suflete Pereche

2010-08-18T11:53:00.000-07:00

Mă gândeam intens la un singur lucru: trebuie să îl întreb, trebuie, până nu redevine statueta superbă de aur care era când l-am găsit. Am reușit să formulez o întrebare, dar am fost uimită să o aud răsunând înainte ca buzele mele să o rostească:
- Ce este locul acesta?
A văzut spaima mută din privirea mea și mi-a răspuns, mai întâi, la întrebarea nerostită din mintea mea.
- Nu este nevoie de efortul inutil al gurii pentru a comunica. Oamenii sunt capabili să stabilească între ei legături complexe și de lungă durată, doar că au uitat cum. Lumea voastră modernă nu face decât să vă îndepărteze unii de alții. Relațiile voastre sunt foarte superficiale, nu știți cum să construiți ceva real și puternic. De aceea sunteți deprimați, nesiguri, aveți divorțuri, crime datorită geloziei și a faptului că unul din parteneri îl înșeală pe celălalt... Ați distrus armonia naturală, nu aveți echilibru în viețile voastre. Tehnologia a distrus totul, dar nu vreți să renunțați la ea, credeți că aveți nevoie tocmai de monstrul care v-a făcut sclavul său.
- Așa ceva nu este posibil...am strigat eu, cu lacrimi în ochi. Și chiar nu știe nimeni?
- Ba da, există anumite grupuri de oameni care știu. A fost planul lor să se ajungă în situația asta deoarece e în interesul lor, vă pot conduce mai bine dacă știți mai puține despre adevărata voastră natură.
- Nu înțeleg...chiar nu se poate face nimic?
- Singuri, nu aveți nicio putere, dar Mantra va avea grijă de toate.
- Dar Mantra...de ce m-a ales pe mine?
- Nu te-ai născut să trăiești în lumea aceasta.
- Cum adică?
- Ai ajuns din greșeală în lumea oamenilor. Te-ai născut în orașul pe care ți l-a arătat Mantra. Aceea este casa ta.
- De unde știi ce mi-a arătat?
- Legătura pe care o am cu Ea este foarte greu de descris, dar, cu ajutorul ei, îmi poate spune tot ce am nevoie să știu și mi-a zis totul despre tine, Nadi. Știu de la ce provine numele tău.
Am înghițit în sec.
- Mmm...cum te cheamă?
- Zenit. Da, Nadi, ai ghicit. Suntem suflete pereche.

De ce urăsc eu albinele

2010-08-11T13:42:00.000-07:00

Titlul spune totul. Urăsc albinele. De când? De luni, când m-a înţepat una din aceste drăgălaşe creaturi. Acesta nu ar fi singurul motiv pentru care le urăsc, este principalul, deoarece din el derivă celelalte.
Să continuăm cu al doilea motiv. Urăsc albinele pentru că se pare că sunt alergică la veninul lor(chestie pe care acum am aflat-o). În consecinţă, mi s-a umflat piciorul astfel încât acum pot spune mândră că am ceva în comun cu un elefant. Am mâncărimi specifice, mă trezesc noaptea disperată, chinuindu-mă din răsputeri să nu mă scarpin şi aplic un unguent oribil mirositor după ce am orbecăit prin casă ceva timp după el. Aştept o jumătate de oră să îmi intre în piele ca să pot să-mi reiau somnul liniştită că nu o să pierd prin pătură miraculosul leac care, evident, nu are niciun efect vizibil. Desigur, nu mă pot bucura prea mult de somnul reluat deoarece începe repriza a 2-a...
Al treilea motiv a fost că, deoarece au observat şi ai mei părinţi inconştienţi(în comparaţie cu ipohondra de mine) că minunăţia nu-mi dispare singură, astăzi m-au dus la medicul de familie. Prin nu ştiu ce noroc hărăzit de soartă, "Doamna Doctor este în concediu". Mulţumesc Fortunei, o urăsc pe femeia aceea. Are tulburări grave de personalitate. Distracţia însă nu s-a terminat aici. Asistenta(care şi ea era în concediu, dar, din prea mult zel, a venit la datorie) m-a trimis la spital. M-am dus la secţia de pediatrie. Niciun alt suferind în afară de mine, aşa că medicul de gardă nu s-a grăbit să se intereseze de fraiera care aştepta în hol. Într-un final, m-a invitat frumuşel în cabinetul lui, pe care îl admirasem până atunci, aşteptând ca Domnia-sa să mă bage în seamă, m-a rugat să mă aşez pe patul de consultaţii şi m-a întrebat ce-am păţit. Eu i-am spus oful meu, el mi-a făcut morală că de luni(când mă muşcase insecta) nu am făcut nimic, eu am zis că, ba da, am aplicat diverse alifii şi am aşteptat să se retragă. Că nu a vrut ea şi a preferat să se extindă, nu e vina mea. A zâmbit(probabil era obişnuit cu cei care au impresia că problemele o să treacă de la sine), a chemat asistenta şi a dat verdictul: injecţie cu o substanţă pe care mi-a fost greu să o reţin, Eram în stare de şoc. Injecţie?! Nu le suport! Am fobie de ace, mereu am impresia că o să-mi spargă vena asistenta acea malefică. Nu doresc nicio substanţă al cărei nume nu îl ştiu în venele mele, indiferent cât de mult bine îmi face. Ar fi fost inutil să spun toate aceste lucruri cu voce tare, medicul sadic nu m-ar fi luat în seamă. De ce sadic? Pentru că şi-a dat repede seama că nu doresc acea injecţie. Ce a făcut? A zâmbit şi m-a întrebat batjocoritor: "ţi-e frică?". De fapt, întrebarea completă a fost: "La vârsta de 17 ani, încă te mai temi de injecţii?". Ei bine, da, nu le suport, nu îmi face plăcere un asemenea tratament, de când eram mică am avut problema asta. Chiar am dat afară din casă o asistentă care venise să îl vaccineze pe fratele meu mai mic. Acul, înţepătura, ideea ca o substanţă străină să îmi invadeze corpul, nu ştiu sigur care din acestea este cauza belonefobiei mele, poate o combinaţie din acestea, poate un motiv încă necunoscut mie, cert este că mă apucă leşinul când văd un ac, mai ales dacă ştiu că urmează o injecţie. Nu trebuie neapărat să fiu eu victima. Şi la televizor când vedeam filme cu persoane care se drogau injectând substanţe psihoactive în corpul lor, mă apuca tremuratul. Îmi închipuiam că sunt eu în locul lor, simţeam acul în piele, drogul în vene....şi schimbam canalul.
Am deviat de la subiect, ideea era că, de la o înţepătură de la o idioată de albină a trebuit să fac o injecţie groaznic de dureroasă, chinuitoare(a durat inestimabil de mult timp până mi-a injectat, încetul cu încetul, orice o fi fost în seringa aia) şi, pe deasupra, ineficientă. Umflătura mi s-a extins şi m-a şi durut mâna o oră deoarece în timpul injecţiei m-am mişcat brusc. A urlat asistenta la mine: "Stai locului, ce te sperii aşa?", sunt sigură că m-a şi înjurat. Şi doctorul rânjea în tot acest timp. În urma acestei experienţe am adăugat "doctori" şi "albine" la lista cu chestii care nu îmi plac.
Acestea sunt motivele pentru care urăsc albinele. Mi-am descărcat sufletul, dar piciorul tot umflat şi roşu ca un ardei este. Măcar nu o să fac reumatism(m-a consolat tata). Sincer, preferam reumatismul!

Mantra - Infinit de smarald

2010-08-11T00:15:00.000-07:00

Am lăsat-o pe Melinda vorbind singură şi am început să mă plimb de-a lungul holului îngust şi verzui, din ai cărui pereţi ieşeau în relief desene ciudate, insecte ce semănau cu păianjenii, dar erau mult mai greţoase(cel puţin pentru mine, care am ajuns să detest drăgălaşele creaturi). Mai fusesem pe holul ăsta, însă acum mi se părea incredibil de lung, interminabil, chiar. Arăta exact ca un labirint şi eu mă adânceam din ce în ce mai mult în el. Nu aveam idee că este chiar atât de mare casa, mai mult ca sigur o să mă rătăcesc şi o să trebuiască să mănânc praf şi chestia verde de pe pereţi. Oricum e mai bine decât ce ne dă domnul Sweepey să mâncăm(deşi, recunosc, nu am avut curaj să încerc). Înaintam prin holul slab luminat când m-am împiedicat de ceva.
   - La naiba! Ce e asta?
O trapă. Am tras de ea şi am intrat într-o cameră mult prea ciudată pentru casa asta. În primul rând, trapa era pe podea şi, în mod normal, ar trebui să cobori în camera pe care o ascunde. Dar, nu, era ca şi cum uşa ar fi fost în plan vertical şi camera în care am intrat la fel. Acest lucru e posibil doar dacă cineva roteşte dimensiunea "spaţiu" astfel încât "jos" înseamnă "înainte". O să înnebunesc în casa asta!
M-am uitat la trapă şi am văzut iar basoreliefuri cu aproape-păianjenii care erau şi pe pereţii tunelului. Dar aceştia erau diferiţi, mai clari, curaţi, erau chiar frumoşi. În afară de asta, erau suflaţi cu aur. Da, aur, ni se dă de mâncare în găleţi, dar uşile sunt suflate cu aur... Calm...trebuie să fie o explicaţie, nu înnebuni încă.
Mi-am întors privirea de la usă(deja eram geloasă) şi m-am uitat în cameră. Am rămas mască. În mijloc era un altar imens, din aur, înconjurat de coloane în stil corintic(cele mai frumoase) din marmură. Pereţii, podeaua, toate erau din marmură. Străluceau la lumina lunii care venea din cupola care ţinea loc de acoperiş(ţineţi minte, eram la "subsol" aici). Pereţii din marmură aveau desene complicate suflate cu aur. Statui din aur aranjate simetric. Înfăţişau oameni prinşi într-un ritual ciudat. M-am apropiat, curioasă, de ele. Mi-a atras atenţia una reprezentând un băiat cam de vârsta mea, incredibil de chipeş. M-am uitat mai atent la el, în ochii lui nemişcaţi. Mă încânta atât de mult să-i privesc...Mă gândeam ce culoare să fi avut când, dintr-o dată, aurul a început să se topească şi să alunece uşor din ochii lui. Au devenit de un verde sălbatic, care m-a hipnotizat pe loc. Am văzut cum şi restul corpului scapă încet din închisoarea de aur, îi simţeam mirosul pielii, îi ghiceam gustul ei, era arămie, ca a zeiţei.... Am văzut cum îşi mişcă buzele să vorbească. Eram aşa absorbită de mişcarea lor încât abia am auzit ce a zis.
    - Nu ar trebui să fii aici. Este interzis pentru cei care nu sunt Iniţiaţi. Cum ai...
Dar s-a oprit. Nu mi-am dat seama decât când am auzit ecoul ultimelor silabe pierzându-se printre coloanele de aur. Apoi liniştea care transforma secundele pe care le petreceam pierdută în ochii lui în secole... Ştiam că trebuia să spun ceva, să justific cumva faptul că mă aflam într-un loc interzis, de care nu ar fi trebuit să ştiu şi, chiar când mi-am obligat buzele să se mişte într-un răspuns, a răsunat vocea lui hipnotizantă:
   - Tu eşti Aleasa, nu-i aşa?
Nu mai era nevoie de cuvinte, putea citi răspunsul în ochii mei. Şi eu citeam în ochii lui curiozitate, revoltă, un viu interes şi încă ceva, de care nu sunt prea sigură. Reflexiile verzui mă ameţeau pe măsură ce îl priveam cu din ce în ce mai mult nesaţ. Şi el nu voia să îmi dea drumul din capcana privirii lui. Atât de intensă şi nemiloasă era. Mă întrebam doar dacă o să am curajul de a-i pune întrebările la care aveam cu disperare nevoie de un răspuns. Brusc, am fost iar învăluită de vraja vocii lui când mi-a zis:
   - Nu te teme, te voi ajuta. De acum, nu mai eşti singură.
Şi m-am pierdut iar în infinitul de smarald al ochilor lui.

Mantra - Interzis(şi ce dacă?)

2010-08-10T21:29:00.000-07:00

   - Nadi, nu mai încape îndoială. Mantra te-a ales să îi fii succesoare!
   - Voi conduce oraşul pe care l-am văzut?
   - Da şi cine ştie câte altele. Nu ai habar câte are Mantra de oferit, ce putere are. Şi când te gândeşti că....
Dar eu nu mai eram demult atentă la Melinda. Mă gândeam la tot ce mi s-a întâmplat în ultimele câteva zile, de când am păşit în "Casa cu perdele negre". Totul pare atât de ireal, domnul Sweepey, păianjenii, Mantra, eu să fiu Aleasa ei şi faptul că nu am văzut prea mulţi în casă în afară de Eva, gaşca ei, Melinda şi domnul Sweepey. Se poate să fim singurii?
- Meli...
- ...da?
- Mai este cineva în casă în afară de cei pe care îi ştiu?
- Să ştii că...ăăă...eu...nu ştiu pe altcineva... De când sunt aici nu am mai văzut pe nimeni şi...mmm...nu aş şti să-ţi spun...
A fost tot ce a putut să-mi spună dar, pentru că se bâlbâia, mi-am dat seama că ştie mai mult de atât. Îmi ascunde ceva şi nu este prima oară când se întâmplă. Teoria mea cum că în casa asta se spală creiere mi se pare din ce în ce mai plauzibilă.
   - Bine, am înţeles, însă mi se pare foarte ciudat...Casa este foarte mare, sunt extrem de multe camere în care nu am fost, să fie toate goale?
   - Eu nu am fost la etajele de mai sus...nici la subsol...
   - Există un subsol? Şi vrei să spui că, de 4 ani de când eşti aici, nu ai părăsitul etajul cu dormitorul nostru?!
   - Da şi da...nu am ieşit deloc, nici din casă.
   - De ce?
   - Aşa sunt regulile...
   - Mă fac ceva pe ele de reguli... Dacă eu am chef să sar într-un picior pe aleea din faţa casei, o să o fac. Nu-mi pasă că un amărât a făcut nu ştiu ce regulă cu...
   - Iar începi... Nadi, atitudinea asta rebelă a ta o să-ţi aducă numai necazuri.
   - De parcă nu aş avea deja.
   - Şi la ce îţi trebuie mai multe?
   - Să nu se simtă singure...
   - Eu chiar vreau să te ajut dar tu eşti, pur şi simplu, mult prea încăpăţânată. Aş vrea să vezi că...
   - Ah, încă ceva...
   - Da, m-am obişnuit deja să vorbesc singură...
   - Cum se face că arătăm toate atât de îngrijite, deşi nu avem cum să ne aranjăm în casa asta?
   - Mantra are grijă de toate... În timpul rugăciunii, ne purifică şi trupul, şi mintea.
   - Şi domnul Sweepey nu face rugăciunea de e aşa slinos?
   - El e purificat doar atunci când e nevoie. Nu merită bunătatea lui Mantra. Ar trebui să fie recunoscător că îi permite să trăiască.
Am văzut în ochii ei albaştri o străfulgerare de ură. Domnul Sweepey trebuie să fi făcut o prostie mare dacă Melinda reacţionează aşa violent doar vorbind despre el.
   - Dar ce a făcut domnul Sweepey?
   - A trădat-o pe Mantra.
   - Cum?
   - Nu avem voie să vorbim despre asta.
   - Incredibil! Când pun şi eu întrebări mai interesante, răspunsul e întotdeauna acelaşi: "nu avem voie să bla bla bla" pentru că un idiot nu a avut ce face şi s-a gândit să inventeze el nişte reguli să-mi facă mie viaţa mai grea. Urăsc casa asta, trebuie să ies cât mai repede de aici!
   - Nu-mi vine să cred! Mantra te alege, îţi dă puteri, şi tu tot vrei să o părăseşti? Nu o iubeşti?
   - Nu... nu ştiu. Sunt mult prea multe întrebări fără răspuns. Cred că mă duc să mai citesc din cartea aia pe care mi-ai dat-o tu...
   - Şi pe care trebuia de mult să o termini...
   - Nu era nevoie şi de adăugirea asta, dar dacă tu ai simţit că trebuie... Da, nu am citit-o din prima noapte şi nu am murit, cum ai zis tu că o să se întâmple. Ţeapă!
   - Asta doar pentru că eşti Aleasa. Dar cei de dinaintea ta, care nu au citit-o în prima noapte, aşa au păţit.
   - Bine, bine, mă duc să o citesc în caz că se răzgândeşte Mantra.
   - Of, Nadi, într-o bună zi...
Şi iar am lăsat-o vorbind singură(mi-am făcut o obişnuinţă din asta). Dar nu pentru că nu m-ar interesa ce spune, ci pentru că vreau să aflu răspunsuri. Şi am o presimţire că subsolul în care Melinda nu a fost în 4 ani(şi unde, ca să vezi, este "interzis" să intri) îmi va oferi câteva.

Amalgam

2010-08-02T18:41:00.000-07:00

După cum spune titlul postării, o să scriu despre mai multe şi mi-a fost lene să văd dacă acestea intră într-o categorie anume sau să inventez eu o categorie, aşa că nu-mi mai bat capul.
Nu este prea inspirată introducerea, poate pentru că nu am pic de inspiraţie? S-au adunat cam multe şi, în loc să fac şi eu, ca un om normal, mai multe postări, eu îngrămădesc toate subiectele într-o postare. Ce amuzant o să fie...
Cu ce să încep...păi, cu tentativa mea prezentată în postarea anterioară despre Cântecele sau frumuseţi muzicale. Am spus "tentativă" pentru că este prima şi ultima postare despre gusturile mele muzicale+exemplificări. Am luat această decizie în momentul în care am văzut cât durează să se uploadeze video-ul. Pe scurt, prea mult! Şi eu aveam planuri mari, câte un post pentru fiecare melodie, întâi instrumentaluri, apoi melodie+versuri, melodii noi, vechi, cu valoare sentimentală etc. Nu, nu o să fac aşa ceva, îmi pare rău, dar, mai mult ca sigur m-aş enerva şi aş arunca pe geam calculatorul cu tot cu Se încarcă videoclipul... Anulaţi
Puteţi continua editarea postării dvs. în timpul încărcării, dar nu aveţi posibilitatea să închideţi această fereastră sau să publicaţi până la finalizarea încărcării. Nu, merci, m-aţi făcut să renunţ la a publica videoclipuri^^
Al doilea lucru din amalgam. Ieri, pe o ploaie torenţială demnă de spălat păcatele omenirii(de parcă aşa ceva e posibil), eu, împreună cu ai mei dragi părinţi, mă plimbam cu maşina. Intenţia mea era să scriu despre asta aseară, m-am gândit şi la titlu, postarea s-ar fi numit: "Plimbare de duminică", dar şi această idee a rămas la stadiul de proiect...până acum. Destinaţia: barajul de pe [pâ]râul Siriu din Buzău. Alte detalii tehnice vor fi ignorate. Să povestesc cum a fost. Am plecat pe la 15:30. În Văleni ploua. "Dacă aici plouă, mai mult ca sigur şi în Buzău plouă" am observat eu imediat ce m-am urcat în maşină. În timp ce băga cheia în contact, tata a zis: "Nu plouă, stai liniştită, uite, iese soarele". Aham am mormăit eu, căutându-mi căştile prin rucsăcel. Când am ieşit din Văleni, încă ploua. Nu am zis nimic. Apoi, prin nu ştiu ce sătuc de pe lângă Poseşti, s-a oprit ploaia. "Vezi că nu mai plouă?" a întrebat tata, mândru, de parcă el ar fi alungat norii cu bagheta magică din buzunarul din dreapta al cămăşii. Aham, am mormăit din nou(ascultam muzică, dar îi auzeam şi pe ei şi ştirile enervante de la radio). Am trecut pe lângă o casă care se numea "Palatul Ceaşu", iar pe poarta de la intrare scria, mare şi aurit "Aici este intrarea în Palatul Ceaşu". Din păcate, nu am făcut nicio fotografie pentru că am crezut că ne vom întoarce pe acelaşi traseu şi n-a fost aşa. Dacă doriţi să vizitaţi, este situat în Calvini, program de vizitare: fără oră, taxă de intrare: fără număr. Într-un final, am ajuns şi la nu prea celebrul baraj. Ce să zic, apă murdară, era un zid care avea scopul de a împiedica maşinile de pe carosabil să ajungă în baraj, m-am cocoţat frumos pe el(avea între 1,5 şi 2m) şi m-am apucat să fac poze. Vine o tanti la mine: "Domnişoară, vedeţi să nu cădeţi!", "Nu cad" şi mi-am văzut de treabă. Peste câteva minute, după ce m-am plictisit de pozat minunăţia, m-am dat jos şi am văzut că pe tanti de mai devreme o ajuta prietenul/soţul ei să se suie pe zid. "Domnişoară, vedeţi să nu cădeţi!" îmi venea să-i zic, dar cred că destul a înjurat-o prietenul/soţul ei(era cam plinuţă ca să se suie pe zid). Fac o tentativă de a posta nişte poze. Dacă durează ca la video, să nu vă miraţi că nu au mai apărut. Las doar poza aceea, pentru că nu îmi place cum se aşează în pagină şi mi-e groază cum s-ar aşeza celelalte. E frumoasă, nu prea se văd gunoaiele, vă ajunge. Şi ne-am săturat de baraj, am plecat spre Braşov, urmând ca apoi să mergem prin Cheia, apoi acasă. De-abia am ieşit din Siriu, că a început ploaia. Ce mai râdeam eu de tata în sinea mea...Şi a plouat până la Izvoarele. Când am intrat în Homorâciu, nu mai ploua. Dar parcă am ajuns prea repede acasă, ce s-a mai întâmplat pe drum?...Păi, am văzut un nene pe bibicletă, cu nimic altceva decât o plasă pe cap(fără dovezi fotografice, din păcate) şi, în Teliuc, am văzut ceva interesant.

Această a doua minunăţie din cadrul plimbării mele de duminică a urmat imediat după ce am văzut pe un stâlp un afiş cu "Zilele melcului", dar am crezut că e la mişto....şi, căutând pe net, am aflat că nu e chiar aşa. http://www.iubescbrasovul.ro/evenimente/festival/ziua-melcului-pe-10-mai-in-comuna-teliu.htm
Afacere serioasă au ăştia cu melcii.
Altceva interesant...ah, era să facem accident pe un pod din Cheia...era în reparaţie şi, iniţial, avea 2 benzi însă jumătate din cea opusă nouă nu putea fi circulată şi o tanti inteligentă s-a gândit să nu acorde prioritate celui din faţa noastră şi erau să facă buf. Noroc că cel din faţa noastră stătea bine la capitolul frână. Bun, acum noi facem buf. Din fericire, şi tata are frâne şi nu a mai făcut nimeni buf. Acum, altă belea, cine trece? Păi, cine are prioritate, nu? Ei bine, nu, deoarece tanti cea încăpăţânată din sens invers nu vrea să acorde prioritate, aşa că a trebuit ca noi, împreună cu cel din faţa noastră, să ne dăm frumuşel înapoi ca să treacă tanti. Am zis tanti pentru că m-am uitat foarte atent când am înjurat-o. Trebuia să fac acordul în gen, nu? Din Cheia până acasă nu s-a mai întâmplat nimic spectaculos.Am ajuns acasă în jurul orei 20:30. Îmi era teamă că nu o să-mi ajungă bateria, însă a rezistat. Am ascultat vreo două playlist-uri, unul de două ori şi încă mă doare gâtul pentru că am stat rezemată de geam într-o postură nu prea normală(îmi plăcea să mă uit la cer, dar nu voiam să-l văd lateral, ci în sus, pentru că fulgera, aşa că m-am spânzurat cum am ştiut eu mai bine, am încercat să fotografiez un fulger măcar, dar nu a vrut niciunul) şi, în afară de asta, a fost o plimbare normală cu maşina.
Şi am reuşit să mai scriu o postare fără un subiect anume...Cât mi-am promis că nu fac asta, că o să le categorisesc, că o să fac ordine în "căpşorul" ăsta al meu...degeaba, tot ca mine iese o.O Cam atât, buh-bye.

Cântecele sau Frumuseţi Muzicale

2010-07-27T23:19:00.000-07:00

Muzica e unul din aspectele cele mai plăcute ale vieţii, mă însoţeşte mereu, când sunt fericită, tristă, când citesc, când merg pe stradă(cu căştile înfundate în urechi). Nu mi-aş putea închipui ca o zi să treacă fără să mă bucur de o melodie care să mă ungă pe suflet. Pur şi simplu, iubesc muzica, am nevoie de ea, este refugiul meu, răsplata mea, plăcerea mea. Muzica este doar unul din multele motive pentru care nu ar trebui să existe tăcere.
Cu această introducere făcută, pot trece acum la o listă cu melodii care au foarte mare valoare sentimentală pentru mine, cu alte cuvinte, au puterea de a mă calma în orice moment, chiar şi atunci când nu am nevoie. Voi pune o melodie pe postare, iar postările o să le public zilnic(sper), melodiile alegându-le în funcţie de dispoziţie. În momentul acesta, de exemplu, mi se pare relevantă melodia...

EMERIC IMRE - NOAPTE DE UNUL SINGUR
În acest videoclip melodia nu este cântată de Emeric Imre, dar îmi place interpretarea celor doi.

1. Aud un pian prin zăpezi cristaline
Şi nu sunt cu tine, vai, nu sunt cu tine
Chopin - un concert de pian oarecare
Şi calea e lungă şi noaptea e mare.
De iarnă mă satur, de plânset te saturi
Iubiri între noi în o mie de paturi
Şi primăvăratec ninsori mai sfâşie
Voalul miresei în noaptea târzie.

R: Te-aş cere-napoi, însa n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere
Te-aş cere-napoi, însă n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere.

2. Se-aud ciudăţenii şi fiare în noapte
Şi ninge himere şi ninge cu şoapte
Mi-e dor ca de propria-mi copilărie
De tine - aceea ce n-a fost să fie
Iar dacă ai fi dintr-o dată cu mine
Mi-ar fi totul altfel şi nu mi-ar fi bine
Sunt fumuri pe case, iubiri sunt în case
Şi cerul a fum şi-a păcate miroase.

3. Pendula ca ştreangul de moarte e gata
Se mişcă de parcă mă strânge cravata
Mă târâi pe coate, te caut pe pernă
Şi noi ce spuneam că iubirea-i eternă
Şi uite ce grabnic se-arată şi trece
Şi sângele-n rana lovită e rece
Aud un pian, un Chopin de departe
De care n-ai parte, de care n-am parte.

4. Un mut pianist se răsfiră în stele
Şi mâinile lui bat în coastele mele
Atât aş voi, să te văd înc-o dată
Şi-aceasta ca ultima noastră răsplată
Şi când lângă focul ce-atât ne legase
În soba adânc păduraticei case
Ar fi să te văd pentru ultima oară
Aş pune pianul să-nveţe să moară.

5. Aşa cum acum când eşti dusă departe
Bufneşte-un pian prin ulucile sparte
Şi-o lună roşcată însângeră plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii
Şi cad în genunchi lângă focul ce moare
Şi vreau să-l întreb de mai e vreo scăpare
Şi el îmi răspunde cu-n sclipăt spre uşă
Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.

Mantra - După rugăciune

2010-07-26T23:16:00.000-07:00

Mă uitam la cele 4 colege de cameră ale mele. Cu părul ei şaten-deschis până la umeri, uşor ondulat, un năsuc puţin cam în vânt, buze pline, obraji rumeni, Melinda părea atât de inocentă în rugăciunea ei, ca un copil ce crede cu tărie tot ce-i spun părinţii, pentru că ei nu pot greşi. Eva, pe de altă parte, are o înfăţişare total opusă. Te atrăgea la ea fizicul(înaltă, nu exagerat de slabă, brunetă cu ochi albaştri, buze frumoase), dar de cum schimbai o vorbă cu ea, îţi dădeai repede seama ce "poamă" este. Degeaba e frumoasă la exterior, dacă interiorul e putred, colcăind de intrigi, bârfe şi ambiţii exagerate. Acum mă gândesc la mine...eu nu semăn cu nimeni, ca aspect, din casă(nici ca gândire, dar asta e altă treabă). Eu am pielea foarte albă, sunt brunetă(ce mai contrast), ochi verzi, la corp arăt destul de bine(eu sunt mulţumită de mine, mai ales la cât am ajuns să mănânc...). Mi se pare ciudat că nu avem parte deloc de condiţii în "Casa cu perdele negre" şi, cu toate acestea, toţi cei care locuiesc aici arată destul de bine(domnul Sweepey ar fi excepţia, deşi atunci, în prima zi...).
- Tu la ce te uiţi, ciudato, aşa repede ai terminat rugăciunea sau nici nu ai făcut-o?
Cum mintea mea era în altă parte, am rămas tot cu privirea la Eva. Pariez că ea crede că o admiram...
- Am terminat rugăciunea, n-am avut prea multe de zis azi."Du-te naibii!"
- Tu de obicei nu prea ai multe de zis. Hai, fetelor, să vedem dacă au terminat ceilalţi. Să nu faci vreo prostie, Nadi. E tot ce aştept.
- Mulţumesc de sfat, Eva. "Scârbă".
- Care-i treaba, Nadi? Cum de ai terminat rugăciunea mai repede? m-a întrebat Melinda, când am rămas singure în cameră.
- Nu o să-ţi vină să crezi, dar, în timpul rugăciunii, m-am trezit într-o câmpie, pe unde trecea un râu. M-am uitat în el şi am văzut că era un oraş acolo, cu castele, palate, aur, tot tacâmul. Apoi, când mi-era lumea mai dragă, mă prinde cineva de umăr. Era o femeie, cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată. Pot să spun că era zeiţă şi ştiu că nu exagerez!
- Nadi, stai, mai exact, cum arăta acea femeie?
- În afară că era frumoasă, era îmbrăcată într-o rochie albă de mătase, avea părul lung, roşu, împletit într-o coadă la spate şi ochii verzi, exact ca ai mei!
- E Mantra! Ţi-a apărut în rugăciune! Evident, doar eşti "aleasa" ei...
- Mă rog, nu vrei să-ţi povestesc ce mi-a zis?
- Mai repede!
- M-a întrebat dacă îmi place oraşul, apoi mi-a zis că ştia că o să-mi placă şi că să mă pregătesc, pentru că o să-l conduc într-o zi!
- .....
- Asta am zis şi eu....apoi m-a pupat pe frunte şi m-am trezit ca să o admir pe Eva.
- Evident...dar, Nadi, ce înseamnă asta?
- Habar n-am, Melinda, dar îţi mai spun un lucru. Înainte de rugăciune, m-am gândit intens ca Eva să uite că sunt "aleasa". Şi nu mi-a zis nimic.

Mantra - Rugăciune

2010-07-26T22:51:00.000-07:00

Nu mă gândeam decât că "buna mea prietenă" Eva o să dea sfoară-n ţară că Mantra m-a ales. Brusc, mi-a venit o idee: dacă tot am puteri de "aleasă", să le folosesc..."Uită că te-am salvat...uită că te-am salvat...şi oricui i-ai spus acest lucru, să uite, de asemenea...".
Eu şi Melinda ne-am aşezat lângă celelalte, care aveau deja ochii închişi. Iar am simţit ceva scârbos urcându-se pe mine. M-am obişnuit deja, nu vreau să mă trezesc legată cu lanţuri pentru că am făcut buba "copilaşului", aşa că am încercat să-l ignor. M-a înţepat în ceafă şi am simţit cum se învârte camera cu mine. Când s-au mai liniştit lucrurile, m-am trezit într-o câmpie. M-am uitat în jur şi am văzut un râu cu o apă foarte limpede. Curioasă, m-am aplecat să văd ce se află pe fundul apei şi am rămas şocată: era un oraş acolo, cu palate, castele, parcuri, fântâni arteziene(da, sub apă!), totul era din aur şi decorat cu fildeş. Erau multe altare închinate celei mai frumoase femei(sau zeiţe, mai bine spus) pe care am văzut-o vreodată(n-am văzut eu prea multe zeiţe, dar ideea e că aceasta era inuman de frumoasă). Eram atât de absorbită de minunăţia pe care o vedeam, încât am sărit 2 metri în sus când cineva/ceva m-a atins pe umăr.
   - Îţi place ceea ce vezi? m-a întrebat o voce catifelată.
Nu-mi venea să cred: arăta exact ca statuile ce o înfăţişau pe zeiţa căreia îi erau închinate altarele din oraşul de sub apă. Am clipit de câteva ori, să mă asigur că văd bine, apoi i-am răspuns:
   - Este uimitor...
   - Ştiam că o să-ţi placă. Va veni un timp când o să-l conduci, aşa că, pregăteşte-te!
M-a sărutat pe frunte şi, înainte ca eu să pot face sau spune ceva, am fost adusă înapoi în camera mea slinoasă. Ce diferenţă între ceea ce era sub apă şi ce este aici!!!
Celelalte fete au încă ochii închişi, par fericite, or vedea şi ele ce am văzut eu? Nu, cred că a fost numai pentru mine.

Carpe diem, dar până când?

2010-07-19T16:57:00.000-07:00

Într-unul din zilnicele mele momente de reverie şi privit în gol, mintea mea a născocit următorul gând: întotdeauna omul ajuns la maturitate tânjeşte să fie iar copil, cu toate acestea, puţinii din societate care şi-au păstrat inocenţa(mai bine zis "puţinele" - ambele variante sunt greu de crezut; există, chiar dacă sunt sub 10 din 1000000000), aceştia sunt priviţi cu dispreţ în societatea care colcăie de pornografie şi individualism. Ce înseamnă această inocenţă de care majoritatea îşi bate joc? În primul rând, stimă de sine, asta înseamnă că tu, ca femeie, nu ar trebui să le permiţi bărbaţilor în a căror companie eşti să te jignească prin aluzii cu tentă sexuală sau prin atingeri, pipăituri...Mergând mai departe, aş aduce în discuţie şi problema "nu din prima seară" însă aici sunt mai mulţi factori care ar influenţa decizia. În principiu, nu ar trebui din prima seară, pentru că s-ar putea să nu mai urmeze nicio altă "seară" după aceasta(adică partenerul să se facă nevăzut sau că plouă).
Prin "inocenţă" eu mai înţeleg şi evitarea viciilor(gen fumat sau băut prea mult[nu deloc, dar nici să te trezeşti într-un pat care nu-ţi aparţine lângă cineva al cărui nume nu ţi-l aminteşti]). Dacă vorbesc de inocenţă, trebuie să aduc în discuţie şi dragostea. Am citit undeva că dragostea nu durează mai mult de 2 ani pentru că după aceea devine rutină, obligaţie(a.k.a. căsătorie) dar eu cred că dacă legătura dintre cei doi este puternică, vor putea trăi o poveste de dragoste autentică, nu ca acelea din interes(gen Monica şi Irinel Columbeanu) sau ca şi combinaţiile de un week-end, o zi, o oră.
Acum că am explicat, cât de cât, ce înţeleg eu prin "inocenţă", să revin la gândul iniţial. Întâi, omul este copil; îşi doreşte să crească pentru a avea responsabilităţi. Creşte şi îşi dă seama că responsabilităţile şi viaţa de adult la care a visat atât nu sunt aşa de frumoase cum credea el şi îşi doreşte să fie iar copil. Evident, nu poate fi iar copil(chinezii nu au inventat încă nimic de genul ăsta) şi, cuprins de remuşcările de a nu-şi fi trăit copilăria(şi viaţa, până la urmă) aşa cum ar fi vrut, începe să îşi bată joc de cei inocenţi. Aceşti inocenţi sunt diferiţi de ceilalţi pentru că au intuit, cumva, că dacă vor "creşte" ca ceilalţi, îşi vor dori să se întoarcă la stadiul primar, unde nu aveau parte de griji, deziluzii etc. şi au reuşit să-şi păstreze intactă acea "magie". Invidioşi, ceilalţi vor face mijto. Îşi dau seama însă că nu au nicio influenţă cuvintele lor asupra sufletelor inocenţilor. Aşadar, încearcă şi ei să găsească acea "magie", dar prin căi care nu le-o vor aduce niciodată. Şi am în minte un singur exemplu, care se aplică bărbaţilor. Îl voi spune printr-o analogie...aşa cum copilul e fericit când suge la sânul mamei, şi bărbatul se crede fericit făcând acelaşi lucru. Mulţi nu vor fi de acord cu analogia mea(de unde să ştiu eu, până la urmă, nu?) însă totul porneşte din subconştient. De acolo pornesc toate nevoile noastre(inclusiv cele biologice) iar mecanismele de satisfacere a lor sunt imediate. Acolo, cred eu, îşi are originea şi această nevoie a omului de a fi iar copil. Sau poate e doar societatea, care, făcându-l de mic să spere la ceva extraordinar îi dă cu bâta în cap atunci când devine adult...
Oricum ar fi, când devine adult, omul tânjeşte după liberatea pe care o avea atunci când era copil. Când vede cum e viaţa, omul îşi doreşte să nu fi ştiut, cum nu ştia când era copil. Când este dezamăgit în iubire, omul îşi doreşte să simtă iubire pură, ca atunci când era copil. Când are copii, omul îşi doreşte să fie el copil în locul lor.
Cumva, eu mi-am păstrat intactă "inocenţa" din mine(poate are legătură cu faptul că sunt născută pe 1 iunie, Ziua Copilului?) şi văzând azi tot mai multe dovezi că din ce în ce mai mulţi îşi pierd acea inocenţă şi încă la vârste fragede, când aceasta îi reprezintă(ca dovezi: hi5-ul, unde din ce în ce mai mulţi copii[<15 ani] îşi fac profil, filmuleţele de pe Youtube, unde ne arată fete de 13 ani ce experimentate sunt ele etc.), mă simt învechită şi mă gândesc: "să aibă dreptate? oare greşesc eu?". Dar am aflat că nu greşesc atâta timp cât sunt fericită că trăiesc, deşi modul meu de a-mi trăi viaţa este diferit(chiar diametral opus) faţă de al majorităţii.
Ca o concluzie, am lămurit din nou cum stă treaba cu societatea de azi, însă ori de câte ori aş zice: "omul se îndreaptă spre distrugere, generaţiile noi nu mai au nimic sfânt, banii fac lumea să se învârtă etc.) nu pot să îmi opresc un oftat. Oare chiar nu se poate face nimic? Oare e prea târziu? Niciodată nu e prea târziu, depinde de fiecare dacă vrea să trăiască o viaţă fără regrete sau doar să facă precum ceilalţi şi să se "distreze". Închei cu titlul postului: Carpe diem, dar până când?

Mantra - Destăinuiri

2010-07-19T03:04:00.000-07:00

- Mai încet, Nadi...Ah, şi încă ceva: MÂNA!!!!
În goana mea de a scăpa de Eva şi explicaţiile pe care mi le-ar cere(şi pe care oricum nu aş şti să i le dau) am

uitat că încă mai ţineam strâns mâna Melindei în mâna mea, care ardea cu 100 de grade Celsius şi mai mult...

- Iartă-mă, Melinda, sunt atât de zăpăcită...Hai să stăm jos undeva şi să vorbim, nu e nimeni prin jur...
- Nu-i nimic, nu mă doare chiar aşa rău...Uite o canapea. Bun, acum să vorbim. Ce s-a întâmplat mai devreme?!
- În principiu, am văzut că o bucată de tavan se îndreaptă spre Eva şi buna samariteană din mine a deviat-o.

- Nu o să te întreb de ce ai salvat-o pe scorpie, sunt sigură că şi tu regreţi acum. Vreau doar să ştiu cum?!

- Ţi-aş spune dacă aş şti...pur şi simplu, m-am concentrat şi bucata a zburat în perete şi nu în capul ei, cum îi era intenţia.

- Nadi, mă întreb, dacă Mantra te-a ales, oare ce altceva mai poţi face?

- Ştii ce, nici nu vreau să aflu. De fapt, nu vreau să fiu „Aleasa”(mi-am dat ochii peste cap)...Vreau doar....aş vrea să plec din locul ăsta groaznic, nu voi putea rezista 5 ani...

- Şi unde să te duci?

- Oriunde e mai bine ca aici!

- Ai rude, ceva, prin apropiere?

- Sunt singură...

- Cum adică „singură”?

- Adică nu mai am pe nimeni din familia mea...

- Nici bunici, unchi, verişori.....

- NU!

- Vai, Nadi, n-am ştiut...îmi pare rău...Dar cum, de ce?

- Când eram mică, părinţii mei au organizat o reuniune de familie...Şi a venit toată familia. Erau toţi foarte bogaţi, trăiam într-o casă mare şi frumoasă, cu piscină...În fine, aveau şi mulţi duşmani. Profitând de reuniunea asta tembelă şi de faptul că erau toţi strânşi în casă, distrându-se, cineva a provocat un incendiu şi doar eu am scăpat. Când m-am trezit la spital, o asistentă mi-a spus să nu plâng, dar că nu o să-mi mai văd părinţii niciodată. Eram mică, aveam vreo 5 ani. De atunci, tot umblu din orfelinat în orfelinat.

- Îmi pare atât de rău...

- ... dar tu?

- Ei bine, povestea mea e mai banală...Ai mei erau amândoi alcoolici şi protecţia copilului m-a băgat aici...Ziceau că o să îmi găsească o familie, dar de 4 ani o tot caută şi nu o mai găsesc. S-or fi ascuns bine...

- Măcar ai tăi trăiesc...

- Asta nu mai ştiu...În 4 ani puteau face multe.

- Melinda, adevărul e că suntem singure şi nimănui nu-i pasă de noi. Societatea ne-a aruncat aici, de parcă am fi fost nişte cârpe ce nu mai pot fi folosite. Dacă societatea ne urăşte, noi de ce am iubi-o?

- Să ştii că Mantra ne iubeşte...

- Da, văd cât mă iubeşte...Eu trebuie să fiu preferata ei, nu trece o zi fără să am necazuri.

- Dar ea te ajută să le treci cu bine.

- S-o văd şi pe-asta!

- Trebuie să ai încredere...

- E aceeaşi tâmpenie ca cea cu Dumnezeu. Nu-L vezi, dar există. Nu îţi răspunde, dar te rogi la El. Nu ştii cum arată, dar te închini la icoanele ceu El. Nu pot crede!

- Nadi, Mantra chiar există, spre deosebire de Dumnezeu! Tot ce e în afară de Mantra e doar o mare minciună, ca să facă preoţii bani. Mantra nu are biserică sau cutia milei, preoţi şarlatani şi graşi sau mai ştiu eu ce. Mantra e peste tot. Nu-i aşa că nu ai terminat de citit cartea?

- Nu am avut când...o voi citi, într-un final. Noroc că nu e cât Biblia.

- „Mantra” e simplă, asta dacă tu crezi cu adevărat în Ea.

- Bine, dar...

- Gata cu vorba,e timpul pentru rugăciune. Hai, repede, în camera voastră.

Blânda şi minunata voce a slinosului domn Sweepey ne-a întrerupt discuţia. Acum trebuie să ne ducem să o înfruntăm pe Eva, care o să ne atace cu tot felul de întrebări şi acuzaţii şi te miri ce o să-i mai scornească ei căpşorul. Dacă există un Dumnezeu, ar face bine să mă ajute, acum!

Cum ştii dacă eşti beţiv

2010-07-17T15:10:00.000-07:00

Esti beţiv atunci când:

Ai discuţii în contradictoriu cu obiectele din jur si mai si pierzi.
Trebuie sa te ţii de asfalt ca să nu cazi de pe trotuar.
Serviciul te împiedică să bei destul.
Doctorul tău găseşte sânge în alcool la analize.
Scaunul de la WC se loveşte repetat şi cu înversunare de capul tău.
Ajungi să crezi că alcoolul e una dintre grupele de alimente.
24 de ore pe zi, 24 de beri într-o ladă – coincidenţă? S-o crezi tu!
Două mâini şi doar o gură – asta chiar că e o problemă cu băutura.
Vezi mai bine dacă ţii un ochi închis.
Nenorocita aia de parcare s-a mutat mai încolo cât erai tu in cârciumă.
Cazi de pe podea.
Pe băieţii tăi îi cheamă Tuborg si Heineken.
Auzi, ştii ce, dă-o-ncolo de masă de seară, 5 beri fac cât o friptură cu cartofi prăjiţi.
Ţânţarii încep să zboare aiurea după ce te-nţeapă pe tine.
Te trezeşti în dormitor, chiloţii sunt în baie, adormi îmbrăcat…
Toată cârciuma te salută când intri înăuntru.
Ai impresia că cele patru grupe de alimente sunt cofeina, nicotina, alcoolul şi femeile.
Pisica vecinului devine tot mai apetisantă, pe zi ce trece.
Zoe Petre arată bine.
Nu-ţi recunoşti nevasta decât dacă te uiţi la ea printr-un fund de pahar.
Bestia aia de elefănţel roz iar te-a urmărit până acasă.

HOROSCOP EUROPEAN PE ZI DE NASTERE

2010-07-16T05:33:00.000-07:00

1 Iunie

Gemeni - Ziua persoanelor publice

Persoanele nascute pe 1 iunie se afla foarte adesea in atentia publicului sau analizeaza ultimele mode si tendinte din societate. In ambele situatii sunt preocupati sa vada sau sa fie vazuti intr-un context social. Este foarte posibil ca cei nascuti in aceasta zi sa manifeste interes pentru istorie, dar interesul lor se indreapta mai ales catre modul in care aceasta influenteaza prezentul.

Intr-adevar, nativii acestei zile isi mobilizeaza toate fortele pentru a fi la curent cu tot ce este de ultima ora: imbracaminte, conversatie, lectura si studiu in diferite domenii. Aceasta nu inseamna ca nativii zilei de 1 iunie sunt persoane sociabile.

Uneori, la un prim contact, ei pot parea indivizi extrovertiti, chiar exhibitionisti. Aceasta atitudine exteriorizata este de fapt in foarte multe cazuri doar o masca a unei personalitati izolate si singuratice. Ca atare, este foarte greu pentru oricine sa reuseasca sa cunoasca intr-adevar bine acesti oameni neobisnuiti, desi multi ar putea crede ca ii cunosc.

De asemenea, cei nascuti pe 1 iunie sunt adevarati maestri cand este vorba sa-si ascunda sentimentele si faptele. Intr-adevar, putin sunt admisi in lumea privata a unui individ nascut la 1 iunie. Nativii, barbati sau femei, traiesc rareori fara partener pentru ca urasc sa fie singuri.

Pentru a evita singuratatea, unii nativi ai zilei de 1 iunie se arunca in activitati sociale si reusesc sa se inconjoare de gurpuri intregi de prieteni si cunostinte. Rareori persoanele nascute in aceasta zi vor tolera ignoranta. Ei se mandresc cu vastele lor cunostinte despre o mare varietate de subiecte, desi cunostintele din domeiul lor de specializare s-ar putea sa nu fie chiar atat de profunde.

Oricum, in domeniul care ii intereseaza cel mai mult, ei depun eforturi foarte mari pentru a acumula o cantitate impresionanta de informatii. Deseori, persoanele nascute in aceasta zi au o usurinta deosebita in asimilarea limbilor straine si chiar aptitudini pentru sarcini care presupun dexteritate manuala.

Nativii zilei de 1 iunie au si un fler aparte in ceea ce priveste cunoasterea oamenilor, a nevoilor si dorintelor acestora. Datorita acesti caracteristici, ei pot fi agenti de vanzari excelenti pentru ca au un ochi bun in a „lua masura” unui posibil client.

De asemenea, oamenii nascuti la aceasta data ar putea fi detectivi extraordinari in cazul in care au energia si rabdarea de a suporta plictiseala si asteptarea pe care le presupune aceasta profesie solicitanta. Imbunatatirea puterii de concentrare, care nu este punctul lor forte, si cultivarea capacitatii de a se amuza singuri fara sa apeleze la stimuli externi sunt cruciale pentru dezvoltarea personalitatii lor.
Nativii au simtul valorii lucrurilor, fiind foarte buni cumparatori. In general, sunt foarte agili in manevrarea banilor. Datorita deosebitei aprecieri pe care o arata fata de produsele altora si talentului de a imita, nativii intampina adesea dificultati in constientizarea propriului potential creativ. Increderea in individualitatea lor este esentiala pentru evolutie.

Fara ea, chiar si cea mai mare capacitate de creatie se poate atrofia. In plus, oamenii nascuti pe 1 iunie trebuie sa gaseasca curajul de a face investigatii profunde asupra lor insisi. Cand descopera cine sunt si ce vor cu adevarat, nativii trebuie sa isi continue drumul indiferent de ceea ce gandesc partenerii sau prietenii. SFATURI: Incearca sa te detasezi uneori de valorile societatii si de ceea ce asteapta altii de la tine. Ai curajul sa fii tu insuti intr-un mod cat mai profund si accepta-te asa cum esti. Descopera-ti punctele forte si pune-le in practica in ciuda adversitatilor.

PUNCTE FORTE:
Perceptie vizuala
Agil
Amuzant

PUNCTE SLABE:
Temperamental
Distras
Nerabdator

Pentru cine crede in asa ceva sau daca pur si simplu sunteti curiosi sa aflati ce scrie si la ziua nasterii voastre, pun link-ul catre site-ul unde am gasit aceste informatii.
http://astromax.eva.ro/zodiac_european.html

Mantra - Aleasa

2010-07-15T11:56:00.000-07:00

   - Ai supravieţuit primei nopţi...nu e rău. Să vedem cum o să te descurci de acum înainte.
Cam aşa m-a întâmpinat Melinda cînd m-am trezit. Oare să-i spun cât mă încurajează cuvintele ei? Sunt prea obosită pentru asta şi, în plus, durerea asta de cap e enervantă. Trebuie să storcesc păianjenul ăla, nu mă las!
   - Micul dejun? am întrebat eu, ştiind deja răspunsul.
   - L-ai ratat. Prânzul e peste 2 ore. Eşti cam palidă, lasă-mă să...Auu, să dea naiba, frigi ca o sobă!
   - Nu-i adevărat, mie nu mi se pare. Am doar o durere de cap insuportabilă, atâta tot. Uite, nu frig deloc(şi am pus mâna pe mâna ei).
   - Auuu, Doamne, Nadi, arde!
Într-adevăr, în comparaţie cu pielea mea, pielea ei era rece ca un sloi de gheaţă.
   - Ce se întâmplă cu mine?
   - Nu ştiu, poate scrie în "Mantra". Hai să ne uităm.
Am luat cartea neagră şi unsuroasă de pe masă şi Melinda a început să caute, probabil nici ea nu ştia ce.
   - Am găsit ceva...fii atentă:
"Cei pe care Mantra îi alege o vor simţi în corpul lor, Ea va trăi prin corpul lor. Vei şti că te-a ales căci pielea ta va arde mai fierbinte decât a oricărui muritor deoarece puterea Ei curge prin venele tale. Puterea Ei este prea mare pentru a fi înţeleasă; dacă eşti ales, Mantra va lucra prin tine. Mantra îţi va arăta că este cu tine. Nimeni nu te va putea atinge. Cu gândul îi vei învinge pe toţi."
   - Ce mama.... Ce înseamnă asta, Melinda? Mantra aia m-a ales....pe mine?! Dar ce vrea cu mine?
   - Nu ştiu, dar nu trebuie să afle nimeni, mai ales Eva. Dacă află ea, o să fie invidioasă şi o să vrea să te omoare. Ea îşi făcea speranţe că Mantra o va alege pe ea.
   - Dar eu nu vreau să mă aleagă. Vreau să mă lase naibii toţi în pace, e chiar aşa greu? Vă treziţi toţi în fiecare dimineaţă: "Ce să mai facem noi azi? Ah, hai să ne luăm de viaţa lui Nadi!!" E o casă de nebuni, iar Mantra e doctorul psihopat care îi conduce pe toţi!
   - Nadi, nu vorbi aşa! Ar trebui să fii recunoscătoare că Mantra te-a ales...
   - Recunoscătoare? Da, Mantra, sunt foarte fericită că mă doare capul de-nnebunesc şi ard ca un calorifer! Mersi mult, sunt recunoscătoare...
   - Eşti culmea!! Eu nu mai stau cu tine dacă o să continui aşa...Te las singură, poate o să ai noroc de Eva...
   - Mă bârfeaţi? Vai, foarte urât din partea voastră... Nadi, văd că n-ai murit, felicitări!
A venit Eva cu gaşca ei, ce fericire pe capul meu şi aşa suferind...
   - Mulţumesc, Eva.("Scorpie") Chiar apreciez că ţi-ai făcut griji pentru mine.
   - Aşa sunt eu, îmi pasă de ceilalţi.
   - ("Abureală") Aşa se pare.
De-o dată, se cutremură casa. De sus cade o bucată de tavan. Se ducea direct spre Eva. Toate fetele ţipau, aveau mâinile pe cap şi erau ghemuite. Doar eu şi Melinda am văzut bucata de tavan.
   - Nadi! a strigat Melinda.
M-am concentrat pe bucata de tavan şi am reuşit să îi schimb direcţia. S-a sfărâmat de perete.
   - Ce-a fost asta? Nadi, tu...?
   - Trebuie să plec! am apucat-o pe Melinda de mână(cât s-o fi abţinut, săraca, să nu urle de faţă cu scorpiile alea) şi am ieşit din camera aia infectă+distrusă. Îmi vâjâia capul, dar nu m-am oprit până nu am văzut că sunt singură cu Melinda. Trebuia să căutăm nişte răspunsuri, totul e atât de ciudat...

Mantra - Prima noapte

2010-07-14T05:38:00.000-07:00

Am ieşit pe hol, care e ceva mai mobilat. M-am aşezat pe o canapea, cu gândul să citesc. Ce noroc, nu e nimeni să mă deranjeze. Dar cam pustie casa, că tot veni vorba...
"MANTRA" scrie pe carte, cu litere mari şi roşii. Câh, ce copertă slinoasă, bine că e neagră şi nu se vede mizeria de pe ea. Primul capitol se numeşte "Începutul". Ia să vedem...
"Înainte să fie orice animal, orice om, orice lucru a fost Mantra. Cu ea începe, Ea este şi Ea sfârşeşte lumea. A fost creată această planetă pentru ca Ea să o stăpânească. Oamenii, animalele şi toată suflarea trăiesc doar pentru a I se închina. Ea are dreptul de a pedepsi pe oricine nu I se supune. Cine o slujeşte va fi fericit în Şeol, alături de fraţii săi. De aceea, Mantra trebuie slujită, căci fără Ea eşti pierdut."
   - Ce porcărie! Iar trebuie să joc teatru! Altă casă, altă piesă, alt rol! Acum trebuie să fiu sclava Mantrei ăsteia şi să iubesc păianjenii. Ce viaţă o să am... Până nu storcesc unul, nu o să mă simt bine. Că tot veni vorba...Tocmai în acel moment, se plimba o astfel de gânganie prin faţa canapelei pe care stăteam eu. Am luat repede cartea şi mă pregăteam să fac creatura una cu scândurile slinoase când ceva îmi apucă braţul.
   - Este o regulă pe care trebuie să o respecţi, domnişoară: să ocroteşti păianjenii, căci ei sunt copiii Mantrei. Dacă îi storceşti copiii, fii sigură că se va supăra!
   - Urâţi copii! am zis eu, în sinea mea. Bine, domnule, am înţeles!(făceam pe fata cuminte şi ascultătoare dar, imediat ce pleca, aveam de gând să termin treaba...)
   - Ai grijă, copilă, furia Mantrei nu are margini(şi s-a uitat o clipă la cele 3 degete ale sale de la o mână; sper că nu a observat scârba de pe faţa mea). Ne vedem mâine; sau nu...
   - Bună seara! (şi m-am strâmbat la el imediat ce a plecat). E a 15-a oară când mi se spune că nu o să trăiesc până mâine. Numai de-a naibii nu o să mor! Păianjenul, desigur, plecase(frumoasă diversiune, d-le Sweepey) aşa că m-am dus şi eu în camera aia infectă unde trebuia să dorm(şi unde, până mâine, "nu voi mai fi").
Când am intrat, toate fetele erau în genunchi în faţa mesei de unde luasem eu cartea. Păreau în transă, aveau şi ochii închişi. Am pus "Mantra" pe masă şi m-am dus lângă Melinda. Am închis ochii. Am simţit că se urcă ceva pe mine. Deschizând ochii, am văzut că era un ditamai păianjenul! L-am dat jos, scârbită şi celelalte au deschis ochii: "Accept-o pe Mantra!" au zis ele, într-un glas. Creatura a venit iar la mine, parcă teleghidată. Nu am avut ce face, l-am lăsat să îşi facă de cap. Mi s-a urcat întâi pe picior, apoi s-a îndreptat spre gât. La piept a zăbovit un pic(nemernicul), apoi s-a dus la ceafă. Am simţit o înţepătură şi apoi am văzut numai întuneric.
M-am trezit de dimineaţă cu o durere groaznică de cap, dar măcar supravieţuisem primei nopţi în "Casa cu perdele negre".

Mantra- În "Casa cu perdele negre"

2010-07-14T05:14:00.000-07:00

   - Ia uite pe cine avem aici! a spus o fată brunetă, cu o voce neruşinată. De acum înainte, pentru tine sunt domnişoara Eva. Eu ţin cheile, în mine domnul Sweepey are încredere. Eu îi pârăsc pe cei care încalcă "Mantra". Trebuie să mă respecţi!Eram mută de uimire, toţi ochii se uitau la mine, unii cu milă, alţii(ca cei din faţa mea) cu superioritate. Aşteptau un răspuns, aşa că am zis:
   - Dacă domnul Sweepey te îndrăgeşte aşa mult, cum de eşti în camera asta infectă?
Fata din faţa mea a înlemnit de ciudă. Celelalte au râs cu poftă, dar ea s-a întors, le-a biciuit cu o privire pe care mă bucur că n-am văzut-o, apoi s-a întors spre mine, privindu-mă şi mai urât ca înainte:
   - O să te raportez, ai să vezi tu! Viaţa ta o să fie un Iad aici!
   - De când mă ştiu trăiesc un Iad continuu. Dacă tu crezi că poţi să faci să fie mai rău, dă-i drumul, nu-mi este frică!
   - O să-ţi fie! Nu o să treci de prima noapte aici!
M-a săgetat cu o ultimă privire plină de venin şi a ieşit ca un uragan din cameră(direcţia: domnul Sweepey,bănuiesc).
   - Ai fost foarte curajoasă pentru a o înfrunta! Eu sunt Melinda, trăiesc aici de 4 ani. Tu cum te numeşti?
   - Mereu am fost strigată Nadi.
   - De la Nadia sau...?
   - Nu ştiu! am strigat eu, un pic prea repede şi prea tare.
   - Gata, am înţeles, Nadi. Calmă...
   - Sunt, îmi cer scuze. Am şi eu o întrebare: ce este "Mantra"?
   - "Mantra" este totul aici. Fiecare trebuie să o respecte. Se spune(de către "părăsiţii" mai mari) că ar trăi în casa asta, însă nimeni nu a văzut-o. Se crede că de aceea d-l Sweepey are doar 3 degete şi 2 dinţi...
   - Eu credeam că e aşa doar pentru că e urât...
   - Poate ai dreptate, chicoti Melinda. Dar treaba e serioasă. Dacă există "Mantra", e de rău.
   - De ce?
   - E puternică. Nici nu ştii câte poate face. Am auzit poveşti...
   - Hrana, "părăsiţilor" a strigat d-l Sweeney, azvârlindu-ne o găleată cu ceva ce nu vreau să ghicesc ce e. M-am scârbit, însă Melinda s-a repezit şi, cu poftă, a început să mănânce!
   - Hai, e bună, altceva nu vom mai primi azi. Şi e doar pentru noi.
Rămăsesem singure în cameră de la incidentul cu Eva. Apropiindu-mă de găleata din care se hrănea Melinda, am fost răpusă de miros şi am zis scurt:
   - Nu mi-e foame!
   - Nu ştii ce pierzi! E mult mai bună ca ieri! şi a continuat să devoreze orice era în găleata aceea. E clar: voi muri de foame în casa aceasta. Oare voi putea măcar să dorm? În camera aceea nu era niciun pat. Nu era decât o masă cu ceva cărţi pe ea şi două lumânărim în rest, erau pânze de păianjeni la fiecare colţ, oriunde te uitai, păianjeni! Eu nu îi suport, aşa că am luat o scândură de pe jos(că doar nu era parchet laminat într-o cameră fără paturi) şi m-am dus să omor unul. Când să-l storcesc, mă trezesc cu o palmă peste faţă.
   - Nuuuu! Eşti nebună? Vrei să mori?
   - Auuuu! Nu, vreau doar să moară scârboşenia aia! Ce te-a apucat?
   - Taci, să nu le mai spui aşa, sunt drăgălaşi, iar datoria noastră este să-i hrănim şi protejăm!
Şi s-a dus la masă, a scos o bucăţică de carne dintr-un sertar şi a dat-o păianjenului!
   - Iertare, iertare! Acceptă-mi darul!
   - Asta-i bună! Adică păianjenii mănâncă mai bine ca noi?(era fillet de somon în sertarul acela). Şi îi ceri iertare? E doar o gâză neno....
- Taci! şi mi-a mai tras una. Nu-i jigni, sau...
- Sau ce?
- Doar taci! Şi să nu te atingi de ofranda din sertarul ăla! Ai să regreţi!
- Ce e cu prostiile astea cu ofranda? De ce trebuie să respect un păianjen? E prea de tot... Asta are legătură cu porcăria aia de "Mantra"?
- Respectă "Mantra"! Uite, citeşte cartea aia de pe masă. Cuprinde tot ce trebuie să ştii ca să supravieţuieşti în casa asta. Repede, s-ar putea ca până mâine să nu mai fii.
- E aceeaşi tâmpenie pe care mi-a zis-o şi Eva. Ce vrei să spui cu asta?
- Citeşte. Nu mai pune întrebări. Vai, ce o să se mai supere!
- Păianjenul? Nu era pătrunsă cărniţa? Scoate şi nişte Tiramisu din sertar ca să-i treacă!
- Nadi, citeşte! Asta nu e o joacă! E viaţa ta la mijloc...
- Mereu a fost. Am înhăţat cartea şi am lăsat-o pe Melinda cu păianjenul. Pot să jur că i s-a închinat insectei!

Mantra - o dimineaţă neagră

2010-07-14T04:47:00.000-07:00

Întotdeauna am fost orfană. Am fost plimbată de la un orfelinat la altul. Nu am avut prieteni, jucării, fericire în copilărie. Nu am încredere în oameni, niciunuia nu îi pasă de mine. În viaţa asta, sunt singură şi trebuie să mă descurc.
Într-o dimineaţă ploioasă am fost adusă la "Casa cu perdele negre"(cum am aflat eventual că se numeşte) pentru a trăi acolo până la vârsta de 18 ani. Eu aveam 13 ani, deci ar fi trebuit să supravieţuiesc acolo 5 ani. Nu aş fi avut cum. Îmi amintesc totul atât de clar, acea dimineaţă (mai neagră decât casa însăşi) nu o voi uita niciodată.
   - Hai mai repede, domnul Sweepey te aşteaptă! striga, înfuriat, asistentul social la mine, enervat de opunerea mea. Mişcă-te, fetiţo, ar trebui să fii fericită de ocazia care ţi se oferă! O să vezi tu...
Am urcat treptele roase de vreme şi insecte, fiecare scoţând un scârţâit care se pare că ţinea loc de sonerie pentru că, deodată, ne-a apărut în faţă domnul Sweepey.
   - Bine aţi venit! Copila va fi foarte fericită aici. O să înceapă o viaţă nouă!(care nu va dura prea mult). Ultima parte nu am auzit-o decât eu, mai mult am simţit-o în privirea lui , căci eram amorţită pe de-a-ntregul.
Domnul Sweepey ne-a zâmbit, arătându-ne o dantură perfectă. Era îmbrăcat foarte frumos, cu un costum albastru închis de stofă, o cravată scumpă şi butoni eleganţi.
M-a invitat în casă. În exterior era frumoasă, dar îmi era teamă de ce aş putea găsi înăuntru. Trasă de mână de domnul Sweepey (hmm, n-are decât 3 degete...) şi împinsă de la spate de asistent, nu am avut de ales; am intrat în casă.
De cum s-a închis uşa, am simţit că întunericul din această casă o să-mi vină de hac. Brusc, d-l Sweepey nu mai era elegant şi zâmbitor, ci slinos, cu o privire rece şi flămândă în ochi.
   - Acum treci acolo, alături de ceilalţi "părăsiţi". Să nu ai pretenţii, vezi dacă o să apuci ziua de mâine!
(E clar, discursul de acum câteva clipe era abureală).
Cu un râs care m-a dezgustat mai mult decât cei 2 dinţi galben-verzui ai lui care i-au mai rămas din dantura albă, perfectă, de mai înainte, mi-a făcut vânt într-o cameră infectă, unde 5 fete se uitau la mine cu ochii căscaţi de curiozitate.

Gânduri trândave

2010-07-03T19:57:00.000-07:00

Astăzi, uitându-mă prin biblioteca mea(imensă, plină cu cărți pe care mai le-am citit, mai nu le-am văzut niciodată, fiind îngropate și îngrămădite unele într-altele) am dat peste o carte foarte interesantă, de la ziarul Cotidianul luată. Aceasta se numește "Umor cu premeditare" și pot să spun că titlul este acela care m-a făcut curioasă pentru a o citi. Am deschis-o la nimereală și am dat peste autorul Jerome K. Jerome, a cărui operă("Gândurile trândave ale unui tip trândav") m-a inspirat deosebit de mult. Atât de mult, încât m-am hotărât să scriu un post despre acest subiect.

Această carte de la Cotidianul este alcătuită, din păcate, din fragmente care aparțin multor autori despre care nu auzisem până atunci(gen Șalom Alehem, De J. M. Barrie, Guy De Maupassant, Ring Lardner, Rudolf Erich Raspe etc.). Am spus "din păcate" pentru că citind fragmente din opera lui Jerome, doar mi-a fost trezită dorința de a citi mai mult. Dar destul l-am lăudat, trebuie să demonstrez că merită, cine știe, poate vă ambiționez și pe voi să-l citiți :P
În primul rând, el vorbește "despre a fi trândav" și o să exemplific prin citate umorul lui subtil. El spune despre sine că îi place să trândăvească "atunci când nu ar trebui să trândăvesc, nu atunci când este singurul lucru pe care îl am de făcut". Interesantă gândire("what a freak!" veți gândi; eu nu am fost prea impresionată de ciudățenia asta, întrucât eu am unele tabieturi care ar face ca această situație să pară chiar normală, dar nu e momentul să mă laud). Continuând, alt citat: "Abia aștept vremurile în care noi, bărbații, nu va mai trebui să facem nimic în afară de a sta în pat până la ora douăsprezece, de a citi două romane pe zi, de a ne bea ceaiul de la ora cinci doar noi singuri, de a nu ne mai munci mințile cu nimic altceva în afară de discuții despre ultimele modele de pantaloni și din ce material era făcută haina cutărui domn și dacă îi venea bine sau nu. Este o perspectivă superbă - pentru tipii trândavi". Într-adevăr, o perspectivă superbă, dar cred că doar el împărtășește această părere pentru că eu cunosc destui tipi trândavi, care nu ar vrea totuși să trăiască așa. Asta în cazul în care ce a spus el trebuie luat mot à mot și ceaiul nu e, de fapt, o metaforă pentru bere, acele "două romane pe zi" nu înseamnă, de fapt, stat la calculator două ore, minim(la Fifa, CS, NFS, Halo, Metin și altele de acest gen), iar în ceea ce privește vorbitul de pantaloni și haina cutărui domn, dacă înlocuim "domn" cu "gagica de peste drum", metafora e perfectă. Așadar, în afară de simțul umorului, se poate observa și faptul că opera lui poate fi adaptată la situația din ziua de azi. Bun, mai departe.
Trecem la "despre a fi îndrăgostit". Am râs copios, dar m-a și pus serios pe gânduri: "Ai fost îndrăgostit, fără îndoială! Dacă nu, precis că vei fi cândva. Iubirea este la fel ca pojarul; toți trebuie să trecem prin această experiență. Și tot ca în cazul pojarului, se face o singură dată. Nimănui nu trebuie să îi fie teamă că s-ar mai îndrăgosti și a doua oară în viață. (...) Iubirea unui tânăr vine din preaplinul inimii, în timp ce aceea a unui bărbat mai mult dintr-un stomac prea plin.(...) Și cine nu ar risca să simtă durerea pentru a se bucura de extaz? Ah, și ce extaz! Chiar și amintirea ei te încântă. Cât de bine era să-i spui că o iubești, că trăiești pentru ea, că ai muri pentru ea! Cum delirai, poți fi sigur că asta făceai,(o.O) ce potop de prostii extravagante turnai(o.O) și oh, cât de crud era din partea ei să se prefacă a nu te crede!(^^)Cu câtă venerație te înfățișai dinaintea ei!(o.O) Cât de oribil te simțeai când o ofensai!(T_T) Și totuși, cât de plăcut era să fii repezit de ea și să o curtezi pentru a te ierta, fără să ai nici cea mai mică idee cu ce ai greșit!(o.O) Cât de întunecată era lumea când te dojenea, așa cum se întâmpla destul de des, mica ștrengăriță(^^), doar pentru a te vedea amărât(:-") și cât de însorită era lumea când ea zâmbea!(~) Cât de gelos erai pe toți cei din jurul ei!(o.O) Cum urai orice bărbat cu care dădea mâna, băiatul care-i curăța pantofii, câinele pe care-l răsfăța - deși trebuia să fi politicos față de ultimul!(o.O)", ș.a.m.d., ați prins ideea, fix ce nu fac băieții azi^^. Capitolul acesta se încheie în felul următor: "Ah, acele zile nebune, acele zile nebune când nu eram egoiști și sufletele noastre erau pure; acele zile nebune când inimile noastre simple erau pline de adevăr, de credință și respect! Ah, acele zile nebune de doruri nobile și de lupte nobile! Și ah, aceste zile pline de înțelepciune și inteligență, când știm că banii constituie singurul premiu pentru care merită să ne luptăm, când nu mai credem în nimic altceva în afară de răutate și minciuni, când nu mai iubim nicio altă ființă vie în afară de noi!". Mult regret am simțit când am citit ultimul paragraf, pentru că știu că zilele din urmă descrise de el sunt cele pe care le trăim, zile materialiste, pline de venin!
<<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>><<>>
Din capitolul "despre a fi lefter" voi transcrie niște citate, pentru că mi se pare că ar fi în temă cu eterna "criză economică" în care nu mai cred de mult. "S-au spus și s-au scris foarte multe lucruri nostime despre a fi falit, dar realitatea nu este nostimă deloc. Nu este nostim să te târguiești pentru câțiva bănuți. Nu este nostim să fi considerat rău și zgârcit. Nu, chiar nu este nimic nostim în sărăcie - și în a fi sărac.(...) Nu lipsurile reale sunt cele greu de îndurat. Cine s-ar supăra să se tocmească puțin dacă asta ar fi totul? Credeți că pe Robinson Crusoe îl interesa un petic din pantalonii săi? Și purta cumva pantaloni? Am uitat; sau umbla așa cum este reprezentat în spectacolele de pantomimă? Ce îl interesa pe el dacă degetele îi ieșeau din încălțări? Și dacă umbrela sa era din stambă, atâta timp cât îl apăra de ploaie? Sărăcia nu îl deranja; căci niciunul dintre prietenii săi nu era prin preajmă pentru a-l vedea. A fi sărac este pur și simplu un fleac. Faptul că alții știu că ești sărac este problema. (...) Apropos, cât de stânjenitor este să trebuiască să depinzi de baruri și de biserici, pentru a afla cât este ceasul. Primele sunt în general înainte, iar celelalte rămân în urmă. În plus, eforturile tale de a te uita de afară la ceasul dintr-un bar sunt însoțite de mari dificultăți. Dacă împingi ușor ușa batantă și tragi cu ochiul înăuntru, îți atragi privirile disprețuitoare ale barmaniței, care imediat te așează în aceeași categorie cu cerșetorii și șarlatanii zonei. De asemenea, dai naștere unei anumite agitații în rândul clienților căsătoriți. Nu vezi ceasul pentru că acesta se află după ușă; și în încercarea de a te retrage în liniște, te lovești la cap. Singura metodă rămasă pentru a vedea cât este ceasul este aceea de a sări în sus în fața ferestrei barului. Totuși, după acest procedeu, dacă nu îți aduci și un banjo și nu începi să cânți, copiii din cartier, care s-au strâns în jurul tău în timp ce săreai, vor fi dezamăgiți."
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
La capitolul "despre vanitate și vanități" mă voi mai opri, întrucât am găsit câteva idei ce merită împărtășite: "Totul este vanitate și toată lumea este vanitoasă. Femeile sunt extrem de vanitoase. La fel sunt și bărbații - chiar mai mult, dacă așa ceva este posibil. Și copiii sunt vanitoși, mai ales copiii.(...) Ei bine, chiar și animalele sunt orgolioase.(...) O dată, mă aflam la o fermă unde se celebra o sărbătoare importantă. Nu îmi amintesc exact ce sărbătoare, dar era o ocazie festivă, sau ceva de genul acesta, și oamenii puseseră o ghirlandă de flori la gâtul uneia din vaci. Ei bine, acel patruped absurd s-a plimbat toată ziua, arogant precum o școlăriță îmbrăcată într-o rochiță nouă; iar când i-au scos ghirlanda, vaca a devenit destul de ursuză, încât au fost nevoiți să i-o pună din nou astfel încât să stea locului pentru a fi mulsă. În ceea ce privește pisicile, acestea aproape că egalează vanitatea oamenilor. (...) când dorești să câștigi afecțiunea unei pisici, trebuie să fii foarte atent și să te porți cu mănuși față de ea. Dacă nu cunoști pisica, cea mai bună introducere ar fi să spui: "Biata pisicuță". După care să adaugi: "Nu-i așa?"

pe un ton plin de simpatie liniștitoare. Nici tu nu știi mai mult decât pisica ce vrei să spui cu asta, dar sentimentul pare să fie cel bun din partea ta și face apel la sentimentele pisicii atât de mult încât, dacă te porți frumos și ai un aspect plăcut, aceasta va începe să se alinte pe lângă tine. După ce situația a ajuns în acest punct, te poți aventura să o scarpini sub bărbie și pe o parte a capului, iar inteligenta creatură își va înfige atunci ghearele în piciorul tău; și totul este plin de afecțiune și tandrețe[...]; (...)vanitatea este într-adevăr forța care pune lumea în mișcare, și lingușirea este uleiul care unge roțile. Dacă vrei să câștigi afecțiune și respect în această lume, trebuie să lingușești unii oameni. Trebuie să lingușești în stânga și în dreapta, pe cei săraci și pe cei bogați, pe cei proști și pe cei înțelepți. Și te vei descurca de minune. Laudă virtuțile unui om și viciile altuia. Complimentează-i pe toți cu privire la tot, și mai ales asupra a ceea ce aceștia nu posedă. Admiră sperietorile pentru frumusețea lor, proștii pentru inteligența lor și bădăranii pentru educația lor. Discernământul și inteligența ta vor fi proslăvite.(...) În ceea ce privește dragostea, lingușirea este chiar esența sa. Umple o persoană cu dragoste de sine și ceea ce dă pe dinafară va fi partea ta, astfel a spus un anumit francez inteligent și onest, al cărui nume nu mi-l pot aminti cu niciun chip(...) Spune-i unei fete că este un înger, chiar mai angelică decât un înger; spune-i că este o zeiță, mai grațioasă, maiestuoasă și cerească decât o zeiță obișnuită; că este mai frumoasă decât Titania sau decât Venus; mai încântătoare decât Parthenopeea; pe scurt, mai adorabilă, drăguță și radioasă decât orice altă femeie care a trăit, trăiește sau va trăi, și vei face o impresie foarte bună asupra inimii ei încrezătoare. Draga inocentă! Va crede fiecare cuvânt. Este atât de ușor să înșeli o femeie - în acest fel(o.O) Dragele de ele, spun că urăsc lingușirea, și când tu spui: "Ah, draga mea, dar nu este vorba de lingușire în cazul tău, ci este doar adevărul gol-goluț; chiar ești, fără a exagera, cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai încântătoare, divină și perfectă ființă umană care s-a născut vreodată", vor zâmbi aprobator și își vor sprijini capul pe umărul tău, murmurând că ești totuși un bărbat de toată isprava(o.O) Pe Dumnezeu! Gândiți-vă la un bărbat care încearcă să facă dragoste doar spunând adevărul, determinat să nu facă niciodată niciun compliment, oprindu-se doar asupra lucrurilor adevărate! Imaginați-vă cum privește cu dorință în ochii iubitei lui și cum îi șoptește că ea este, în ansamblu, destul de frumoasă pentru o fată! Imaginați-vă cum îi ține mânuța albă într-a lui asigurând-o că aceasta este de un alb palid cu mici vinișoare roșii; și spunându-i, în timp ce o strânge în brațe, că nasul ei pare destul de drăguț pentru cineva cu nasul în vânt; și că ochii ei, după părerea lui, îi par destul de frumoși pentru standardul mediu după care se judecă astfel de lucruri! Nu ar avea nicio șansă în fața bărbatului care i-ar spune că figura ei este precum un trandafir îmbobocit, că părul ei este precum o rază de soare jucăușă, captivată de zâmbetul ei și că ochii ei sunt precum două stele. [...] Acei oameni dintr-o bucată și hotărâți, care "urăsc lingușeala" sau care "nu lasă pe nimeni să-i înșele prin lingușeală" etc, etc sunt foarte ușor de îmblânzit. Trebuie flatați cu privire la absența vanității lor, apoi puteți face ce vreți cu ei. Până la urmă, vanitatea este mai mult o virtute decât un viciu.(...) Dorim să cucerim laude și admirație - sau faimă, dacă vreți să o numiți astfel- astfel că scriem cărți deosebite, pictăm tablouri deosebite, cântăm cântece frumoase și trudim cu hărnicie, studiind, țesând și făcând planuri.(...) Deci, nu trebuie să fim lăsați să abuzăm de vanitate. Mai degrabă ar trebui să o folosim.(...) Există vanitatea păunului și cea a vulturului. Snobii sunt vanitoși. Dar la fel sunt și eroii. Vino deci, tânărul meu confrate, să fim vanitoși împreună. Să ne dăm mâinile și să ne ajutăm reciproc în creșterea vanității noastre. Haide să fim mândri, nu de modelul pantalonilor noștri sau de părul nostru(o.O)[nu-l mai pusesem de mult:D], ci de inimile curajoase și de mâinile muncitoare, de adevăr[altul ca mine^^], de puritate și de noblețe. Haide să fim prea mândri pentru a ne coborî asupra ceea ce este prea rău și josnic, prea orgolioși pentru egoism și invidii înguste, prea mândri pentru a rosti vorbe neplăcute sau pentru a face lucruri lipsite de bunătate. Haide să fim vanitoși pentru că suntem niște adevărați domni în mijlocul unei lumi de ticăloși. Haide să ne mândrim cu ideile noastre înalte și cu faptul că realizăm fapte mărețe și ducem vieți bune."

Da, haideți să ne mândrim cu toate lucrurile bune pe care le facem fără vreun interes ascuns, cu sinceritatea și bunătatea față de noi și de ceilalți, cu dragostea adevărată și necondiționată. Acum vine întrebarea: câți dintre noi se pot mândri cu cele de mai sus? Nu prea mulți, având în vedere că unii se mândresc doar cu lucrurile materiale pe care le posedă, cu toate că acestea vor fi distruse, într-un final, de trecerea timpului pentru că nimic material nu este etern. Doar spiritul poate trăi veșnic și noi tocmai pe acesta îl neglijăm, încercăm să îl ascundem într-un colțișor acolo, înnăbușit de dorințe carnale, egoiste, păgâne... Dar am început să aberez, iertați-mă, doar continuam treaba lui Jerome, se pare că am destul de multe în comun cu el.Cu toate că are un stil mai ciudat, a spus niște adevăruri omul acesta[da, știu, iar încep cu "adevărul" meu, veșnica pomenire:-@]
În fine, închei post-ul acesta, pentru că deja am scris cam mult.^^

Limba spargă

2010-06-30T05:50:00.000-07:00

Au înmorit drumatice miloave
sub rocul catinat de naţuraşi.
Atâţia venizei de bori mărgaşi...
Atâtea alne strămătând estrave...

Nicicând guluiul arfic, bunuraşi
n-a tofăit atâtea nerucoave.
Era pe când cu veli şi alibave
Cozimiream pe-o şaită de gopaşi.

Dar azi mai tumnărie-mi pare stena
Cu care goltul feric m-a clăuns
Şi zura-i nedă, mult elenteena...

Doar vit şi astrichie-n telehuns.
Îmi zurnuie sub noafe melidena
Şi linful zurnuie, răuns, prăuns...

Nu vă chinuiţi prea mult să înţelegi ce scrie mai sus pentru că nu are niciun sens. Este un poem scris de Nina Cassian, care afirmă că este compus în limba spargă(o invenţie a ei). Cu toate că e ilogic, sună bine, eu m-am distrat citindu-l şi gândindu-mă ce Dumnezeului a vrut femeia asta să zică prin "Cozimiream pe-o şaită de gopaşi" sau "Şi linful zurnuie, răuns, prăuns..." o.O Dacă are cineva vreo idee, să mă anunţe.

Mazăre şi Purice la meci

2010-06-28T14:46:00.000-07:00

Ce au în comun Mazăre şi Purice? Păi să ne gândim…unul este, ei bine, un bob de mazăre, verde, rotund, v-aţi prins voi, iar celălalt este un chiriaş ce-şi petrece majoritatea timpului pe spinarea pisicilor. Însă vine un timp când atât Mazăre cât şi Purice se detaşează de datoriile zilnice pe care orice creatură le are pe Pământ şi se întâlnesc la o bere. Ei sunt prieteni foarte buni pentru că îi apropie un lucru important pentru orice bărbat: fotbalul(şi berea, dar e de la sine înţeles, prietenii ştiu de ce).
Aşadar, într-o seară, intră Purice în bar, obosit după “muncă”, alungat de soţie(era seara în care prietenele ei se adună la ei acasă şi discută strategii de supt…sânge, nu altceva) şi îl găseşte pe Mazăre prezent, ca de obicei, la masa lor, cu o “blondă” mare în faţă.

PURICE(vesel că-l vede pe prietenul său): Mazăre, boabă fără fund ce eşti!!! Iar bei fără mine!
MAZĂRE(şi mai vesel): Dacă tu nu îţi mişti scobitorile mai repede…iar are nevastă-ta întrunire?
PURICE(cam supărat): Iar, se adună ca muştele la balegă şi eu trebuie să le las să “discute”. Bârfe şi iar bârfe, femeile astea…nişte lipitori, ce mai!
MAZĂRE(mândru de el): Ce vorbeşti, bă, a mea e o dulceaţă. De când am scăpat un pic de apă fierbinte pe ea, e liniştită ca un mieluşel. Cred că am nimerit-o pe gură, dar zâmbeşte mereu, aşa că pot să fac ce vreau în casă.
PURICE(regretând): La mine nu ar merge, are reflexe de şerpoaică nevastă-mea. Şi când doarme mă simte.
MAZĂRE: Dar ce îi faci mă în pat?
PURICE: Eah, ce i-ai face şi tu nevesti-tii dacă ai putea…
MAZĂRE(dornic să schimbe subiectul): Hai, taci, că începe meciul. [Germania – Anglia de la Mondiale]
PURICE: Da, deja au început morcovii ăia cu vuvuzelele lor…
MAZĂRE: Nici eu nu mai suport mult…la fiecare meci le aud, le visez noaptea. Cum or putea juca legumele alea pe teren, în zgomotul ăla…Îl cred pe Green când a luat golul ăla penibil…vuvuzelele sunt de vină!
PURICE(cam îngrijorat): Dar eu nu l-am mai văzut pe Green în poartă la Anglia de atunci…
MAZĂRE(categoric): I-au venit vuvuzelele de hac, altfel…
PURICE: Ia, stai mă că e gol…e….e…bară. Salată tâmpită, nu vezi unde-i poarta?
MAZĂRE(iritat): Avea sfeclă în ochi…n-ai văzut că nu-l lăsa să şuteze?

(pauză dintre reprize, le aduce barmanul bere)

MAZĂRE(încă iritat): Măăă, nu-mi vine sa cred !
PURICE: Ce nu-ţi vine ?...
MAZĂRE(şi mai iritat): Să cred! Tu nu vezi mă ce fac nemţii ăştia ? Dau gol dupa gol...aşa cum făceau pe vreamea mustăciosului ăluia !
PURICE: Care mustăcios ?
MAZĂRE: Am uitat cum îi zice...
PURICE: De care mustăcios vorbeşti, măi Mazăre ? Piersica e singurul nostru prieten mustăcios.
MAZARE: Nu el, tipul ala care era nazist şi avea o obsesie cu evreii !
PURICE(îngândurat): Vorbeşti cumva de Hitler ?
MAZARE(puţin încurcat, fiind concentrat la meci): Da...el....Hitler...
PURICE: Ce legătură are Hitler cu meciul acesta atât de spectaculos ?
MAZARE: Mă Purice, Hitler ura evreii, dar ştii de ce nu putea să-i suporte ?
PURICE(evident ameţit şi de băutură şi de explicaţiile prietenului său): Nu...
MAZARE: Pentru că mâncau mazăre...(se gândi şi la Purice)...Dar mai ştii de ce ?
PURICE: Nu...
MAZARE: Evreii aveau purici, mă ! (către barman) Mai adu un rând !
PURICE: Tot nu înţeleg...
MAZARE: Iar, pentru că nu suportau mazărea şi puricii, nu-i suportau prin urmare, nici pe evrei...
PURICE: (indignat) Şi ?
MAZARE: Şi....englezii au câini care au purici, şi le dau mazăre servitoarelor lor!
PURICE: (parcă ar fi descoperit America) Aaaa....şi de aceea nemţii nu se mai opresc din dat goluri !
MAZARE: Da mă ! (ia o gura mare de bere, parcă pentru a se răsplăti pentru că a adus pe cineva pe calea cea bună)
PURICE: Aaaaa, foarte interesant, într-adevăr, foarte interesant ! Deci...şi prin urmare...fotbalul şi istoria, care va să zică, sunt la fel ? (ia o gură de bere)
MAZARE: Nu !
PURICE(şi mai indignat, nu putu să scoată niciun sunet): ....
MAZARE: Sunt identice !
PURICE(uluit): Aaaaa, într-adevăr, foarte interesant....deci sunt identice...(mai ia o gura de bere)

(dupa o scurtă pauză în convorbire)

PURICE: Mă Mazăre...(dar in acel moment Anglia înscrie un gol, reducând din diferenţă)
PURICE şi MAZARE: ( în cor) GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL!
MAZĂRE: Bine le-a facut mă....
PURICE: Mă Mazăre...(dar Anglia înscrie iar un gol fenomenal)
PURICE şi MAZĂRE( în cor): GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL! (dar golul nu a fost validat de arbitru, acesta având orbul găinilor)
MAZĂRE: Nu e gol? Cum nu, arbitru prost! Să-ţi faci un control...
PURICE: Mă Mazăre...
MAZĂRE: Mai taci mă Purice, nu vezi că arbitrul e rudă de-a Cârtiţei ?
PURICE(înfricoşat la auzul vorbelor): Uh, Cârtiţa, bătrâna aceea scofârcită şi rea, niciodată n-am putut să mă joc prin părul ei, şi să ciupesc în voie pielea aceea fină, neexpusă la soare....(cu mare părere de rău) Offfff !

Mazăre şi Purice - ză story

2010-06-28T14:32:00.000-07:00

M-am gândit să creez două personaje pe care să le pun în diferite situaţii, unele banale, altele mai puţin întâlnite(depinde ce inspiraţie o să am). La primul post m-a ajutat un prieten cu câteva replici geniale şi pot să spun că mi-a ieşit un post chiar frumos cu ajutorul lui. Aceasta este mai mult o introducere care o să se aplice tuturor postărilor pe această temă de acum înainte. Şi am de gând să fac multe.
Primul post o să fie unul "pă trend"(Campionatul Mondial de Fotbal). Vă las pe voi să vă daţi cu părerea. Enjoy.

Leapsa 2

2010-06-27T16:03:00.000-07:00

Stuff I do NOT like(luaţi aminte):

să spăl vase, că tot am zis mai înainte şi, dacă tot suntem aici, să fac curăţenie, să spăl rufe, geamuri etc., chestii pe care oricum le fac, pentru că nu am de ales. De fapt, am ales să le fac decât să am parte de o morală gen "nu mă ajuţi niciodată" din partea mamei
cărţile rupte pe care trebuie să le împrumut de la bibliotecă. Scotch, frate, n-aţi auzit de el?
mass-uri gen "pozik nouă, vreau şi eu comm şi nu mă scuz de mass". Nu-i nimic, te-am iertat de mult pentru prostia ta
emoticoanele ":*" şi ";)". Nu le suport!!!
ţănţarii, muştele şi păianjenii. Nu pot sta în aceeaşi cameră cu ele, cum le aud, iau un papuc în mână(sau mobilul, telecomanda, orice găsesc mai repede) şi jap! s-a dus musca
câinii. Îi urăsc şi ei mă urăsc pe mine. Într-o zi, o să îmi bată armata lor la geam. Eu nu o să îi aud, am termopan :D
manelele, mai ales cele ascultate la maxim pe stradă şi în autobuze. S-au inventat căştile(şi săpunul, dar asta e o altă problemă)
să aştept prea mult pentru un lucru pe care mi-l doresc foarte mult.
persoanele care insistă la infinit cu ideile lor "geniale"(aşa zic ei), nefiind în stare să asculte părerea celorlalţi, pe care o văd ca un atac direct asupra persoanei lor extrem de importante. Cu alte cuvinte, VIP-urile(vacă în potecă)
pauza de doar 10 minute de la şcoală(nu am timp nici măcar să-mi desfac sandwich-ul[asta dacă am apucat să îl scot din ghiozdan], mai ales dacă drăguţul de profesor ne-a mai şi mâncat din pauza oricum insuficientă pe care mai-marii noştrii ne-au dat-o la dispoziţie)
să plouă şi să n-am umbrelă. Yeah, that sucks.
faptul că am rău de maşină şi nu pot citi pe drum. Trebuie să dorm altfel catastrofa s-ar putea produce(v-aţi prins şi singuri)
vedetele astea de la TV...get a life
Twilight(deşi am citit toate cele 4 cărţi şi am văzut şi filmele care au apărut până acum, mi se pare jalnic, Bella mai ales. Cred că o să fac un post special pe tema asta)
prejudecăţile
misoginii
ţiganii(dacă sunt şi coca, e clar)
apa minerală(fac urât)
brânza topită(bleah)
să tot aud mesaje gen "pentru o viaţă sănătoasă, evitaţi bla bla bla". Să fim serioşi, cine o face? Nu zic că nu încerc, dar dacă tu nu faci, de ce să-l pui pe altul să facă?
să mi se blocheze calculatorul şi să trebuiască să aştept enşpe mii de ani pentru un restart pentru ca apoi să văd că nu mi s-a salvat tot ceea ce am scris şi că trebuie să o iau de la capăt
albinele
doctorii(ultimele 2 au legătură: m-a înţepat o albină, am ajuns la doctor, unde am avut parte de cea mai îngrozitoare injecţie din viaţa mea)

S-o fac şi pe-asta - Leapsa 1

2010-06-27T15:21:00.000-07:00

Stuff I like:

îngheţata^^
ceaiul de tei
muzica clasică(în principiu, tot ce are pian şi vioară)
să-mi pierd timpul şi să-mi storc creierii scriind pe blog(asta e recentă, de ieri, mai exact)
să râd(de mine[mai rar], de ceilalţi[mai tot timpul], la filme, de pisicuţele mele apropo vrea careva, am 4 bucăţi :D)
să măzgălesc şi apoi să o sâcâi pe mama: "îţi place, îţi place?" Dacă zice "da" o bat la cap un sfert de oră: "sigur nu-i mai trebuie nimic? mie mi se pare că am pus o linie în plus" şi ea zice "da, da, e frumos, lasă-mă că am treabă", dacă zice "nu", o întreb "dar ce are de nu-ţi place? hai să-ţi explic la ce m-am gândit când l-am desenat". În momentul acela(indiferent ce răspuns a dat) îi văd durerea de pe chip, mă opresc, zâmbesc şi-mi zic mulţumită în gând: "o s-ajung în Iad pentru asta"
să fac mijto de politicieni(dacă tot insistă ai mei să ne uităm la ştiri când mâncăm, măcar să am şi eu o ocupaţie când rumeg)
să spun "ţi-am zis eu", "eşti varză" sau orice altă frază caracterizată de cuvintele: critică constructivă
să mă uit la anime-uri şi să citesc manga-uri
rebusuri şi sudoku(chiar îmi plac:>P)
să citesc şi să spun bancuri
să mă prefac interesată de anumite persoane ca să văd cum le creşte inima cât un cozonac de bucurie că sunt băgate în seamă(vezi cocalari şi pitzi)
să stau în camera mea, în pat, să citesc ascultând muzică în căşti şi să nu fiu deranjată de nimeni în timp ce fac asta. Dacă aş fi lăsată în pace, ar trece săptămâni în care aş fi singură(şi nu, nu aş înnebuni şi da, în parte pentru că sunt deja). Mi-ar plăcea la nebunie să fie aşa. Din păcate, se găseşte mereu cineva care să-mi strice planul. Atunci, îl bombăn, văd ce vrea şi mă întorc la sanctuarul meu, nu înainte să-mi încui uşa. Works every time.
să ascult muzică în căşti la telefon în timp ce mănânc cereale la prânz în pat(seamănă cu anteriorul, dar nu e plăcerea egală)
Johnny Deep şi filmele în care a jucat(gen "Piraţii din Caraibe" şi "Sweeney Todd")
să mă uit pe geam cum plouă(din ce în ce mai des în ultima vreme)
să încerc lucruri noi(cum a fost faza cu blogul)
să am o viaţă ordonată, sănătoasă şi să mă distrez :) chiar îmi iese
să fac ruladă şi pizza(apoi să le mănânc singură, zicând că eu le-am făcut, sunt ale mele, dacă vor, să-şi cumpere)
să fac mijto de Hannah Montana şi Robert Pattinson(sau cum s-o scrie, mi-e lene să caut pe Google)
vuvuzelele, trebuie neapărat să-mi iau şi eu una
~~să spăl vase~~ pardon, am greşit categoria

Puterea convingerilor sau Gura lumii:)

2010-06-26T19:26:00.000-07:00

Un grup de iepuri alerga pe câmp când, dintr-o dată, doi dintre ei au căzut într-o groapă. Toți ceilalți iepuri s-au adunat în jurul gropii să vadă ce s-a întâmplat. Au văzut că cei doi iepuri au rămas blocați pe o margine subțire în groapă, iar în jos se deschidea un abis din care nimeni nu ar fi avut scăpare.
Cei doi iepuri au început să sară în sus de pe marginea pe care erau blocați, încercând să iasă afară. Ceilalți iepuri, văzând efortul lor, au început să strige: „Renunțați, nu veți ieși niciodată de acolo!”.
Cei doi au ignorat comentariile pesimiste și au continuat să sară.
În final, unul din iepuri a renunțat la luptă. Cuprins de disperare, s-a lăsat să cadă în abisul de sub marginea subțire.
Totuși, celălalt a continuat să sară, parcă și mai motivat.
Iepurii de sus strigau în cor: „Renunță și urmează exemplul celui de dinainte”, strigau ei, enervați de insistența cu care sărea iepurele, parcă tot mai sus și mai sus.
Spre surprinderea tuturor, iepurele a reușit să iasă după un efort „supraiepuresc”.
„De ce nu ai renunțat când toți strigam la tine să renunți?” l-au întrebat ceilalți.
„Eu sunt aproape surd și am crezut că în tot acest timp m-ați încurajat să ies!”
Prin această povestioară se dovedește clar cum un om poate fi învins de răutatea celorlalți sau poate învinge, dacă știe cum să o folosească spre folosul lui. Voi în care din cei doi iepuri vă regăsiți? Sper că în al 2-lea(și nu pentru că ați fi aproape surzi).

The posting goes on...

2010-06-26T17:16:00.000-07:00

Cred că ar fi o idee bună ca, în a 3-a postare, să explic titlul blogului... "Fum de minciuni" este o metaforă care reprezintă destul de bine situația actuală de peste tot. O să vi se pară că insist cam mult cu ideile astea despre minciuni, dreptate, adevăr and other stuff dar mie mi se par subiecte destul de interesante despre care să vorbesc. Desigur, nu sunt singurele, însă o să le abordez des. De ce fac acest lucru? Nu neapărat că sper că se va schimba ceva, din contră, cred că lucrurile doar o să se înrăutățească(masoni tembeli), dar dacă o să tăcem cu toții, o să le facem treaba mai ușoară și eu nu vreau chestia asta. În plus, eu cred că oricine are dreptul să spună ce gândește și dacă eu mă gândesc la subiectele astea, o să vorbesc despre ele. Simplu. "Să tac nu pot, nu port nici botniță, nici lesă":) Și alt vers care mi se pare potrivit: "Eu îți explic explicit, tu negreșit mă înțelegi greșit". Așa a fost mereu, fiecare înțelege ce vrea și cum vrea și, nu o să mint, și eu fac la fel, dar eu mă chinui să văd și celelalte aspecte, însă tot ca mine fac. De ce să ascult de alții când pot și eu să iau o decizie? Până la urmă, pe mine mă afectează, nu pe ei. Bineînțeles că acest lucru nu o să oprească lumea să își dea cu părerea și să spună aberații. "Apa, vântul și gura lumii nu le poți opri", mai ales pe ultima. Sincer, nici nu o să încerc, să vorbească până îi ruginesc balamalele, eu nu o să ascult nimic. În cel mai bun caz, zic în față "Da, da, cum să nu, ai dreptate, o să îți urmez sfatul întocmai" dar tot ca mine o să fac.
Revenind la titlu, pentru că am cam început să aberez. Ideea mi-a venit când mă gândeam „Ce rămâne după ce se stinge adevărul? -> un gros fum de minciuni, prin care nimeni nu poate să vadă, deși unii așa se laudă, însă ei nu văd că fumul i-a orbit”. Cum răspunsul e foarte lung, m-am limitat doar la structura „fum de minciuni” care unora o să li se pară exagerată, altora fără sens, însă unora o să le placă, așa cum îmi place mie. Mă reprezintă acea metaforă și dă o idee și asupra blogului, întrucât te duce cu gândul la ceva incert, unde posibilitățile a ceea ce ar putea fi acel „ceva” sunt infinite. Așa sunt și subiectele de pe blog…nu am o idee certă despre ce ar trebui să scriu, așa că scriu despre orice îmi trece prin minte și mi se pare interesant. Bine, nu chiar orice :”> pentru că deși unora le-ar plăcea să afle tot ceea ce gândesc eu, nu mi-ar plăcea mie. E vorba că nu îmi place să arăt așa ușor(sau tuturor) cum sunt eu cu adevărat. Dacă cineva este interesat, să descopere singur, este mult mai incitant așa. Cât despre blog, dacă vă place, bine, dacă nu, mie îmi este egal oricum pentru că eu, în primul rând, scriu pentru mine, dacă vă convine, citiți, dacă nu, probabil nu mai sunteți de mult pe blogul meu. Am spus chestia asta deja de vreo două ori, s-a înțeles ideea deci nu o să mai insist pe tema asta. Am explicat și titlul, un pic și blogul, mai mult pe mine, cred că ajunge pentru o postare(desigur că nu am reușit să mă limitez la un singur subiect, era de așteptat….eah…next time).

By me

2010-06-25T12:37:00.001-07:00

Uneori mă mai loveşte inspiraţia rezultând nu numai câteva vânătăi, ci şi poezii şi desene. O să postez câteva din cele mai reuşite(întrucât creaţia mea lirică este foarte vastă, însă nu are cine ştie ce valoare, în afară de cea personală, desigur).

I. Lacăte

Astăzi flacăra speranţei nu mai este nici scânteie;
Am stins candela dreptăţii cu lacrimi de crocodil
Iar lumina ce răsare dintr-un suflet curat
Am mânjit-o cu minciuna care strălucirea i-a luat.
Nu mai credem în iubire, adevărul cel sfânt
L-am aruncat în groapa minciunii fără de fund.

Ce e curajul? E pierdut pe veci, îţi spun
Sufletele goale l-au prefăcut în scrum.
S-a stins flacăra dreptăţii, le-a fost frică să se ardă
Cu a ei voluptate albă, sacră
Şi au îngropat-o în minciuni şi promisiuni
Au luat maşinile, banii drept minuni.

Acum se-nchină cu priviri şi gânduri reci
La obiecte ce odinioară le aruncau în beci…
Şi spun că le e frică adevărul să nu iasă
Din mormânt şi să vină după ei în casă
Îşi zăvorăsc uşa şi speră cu-n lacăt
Să-mpiedice intrarea adevărului cel sfânt.

Spargeţi lacătele ce mintea vă-nchid
Sufletul, inima şi cugetul vă vând
Către negura minciunii
Ce are capăt doar puterea urii
Zămislită în fiece suflet vândut;
Spargeţi lacătele urii, adevărul l-aţi pierdut!

II. Vise

Prinse într-o cascadă de stele
Viu strălucesc visele mele.
Şi-au întins strălucitor aripile
Lumină albă de perle…

Cad peste mine speranţe vii
Ale unei lumi fără vicii.
Vin spre mine vise noi
Ale unei vieţi fără ploi.

Fără lacrimi, regrete,
Frică ori strigăte
Doar lumină, doar dreptate
Vise de aur sparte…

Sunt doar vise obosite
Într-o cascadă de stele prinse
Le simt, le văd
Dar nu pot să le cred.

III. Before I die

Slowly falling in silence, time twinkles
I am left behind, nowhere to hide
As I count my new wrinkles
I realise life has lied;
I have been living
Only to find myself dying
One miserable day…
It will all be over
But will I remember
My life, my dreams, myself?
Will they all be taken away
And put on a shelf
With a nice label on them
Saying „Sinner number seven”?
I close my eyes and see
The sins that are in me.
I hold my breath and hope
It’s all just a joke.

IV. Contemporan

1.Trăiesc un vis interzis
Deşi în fiecare zi mi-am promis
Că mă voi trezi – n-am reuşit .
Trăiesc un vis de ciment
Prin care respir latent.
Trăiesc un vis infinit
Să mă trezesc? N-am reuşit.

2.Pierduţi în tehnologie
Ne amăgim cu o mie
De gadget-uri şi zorzoane,
Manete şi butoane
Care ne fac să uităm
Să trăim şi să ne bucurăm
De-un răsărit de soare, de-un zâmbet,
De-o vorbă, de-un cuget;
Ne învaţă numai inutilul
Înfăşurat în aluminiu.

My first entry^^

2010-06-25T11:10:00.000-07:00

De mult timp îmi doream să-mi fac blog. Nu neapărat că e la modă, dar îmi place foarte mult ideea(spre deosebire de hi5, căruia nu-i înţeleg rostul). Planul meu cu acest blog: vreau să fie o modalitate prin care cineva care ajunge să îl vadă să petreacă un timp agreabil vizualizându-l şi să nu regrete că şi-a pierdut nu ştiu câte minute(sau ore) din viaţă citind tâmpeniile care mi-au trecut mie prin minte la un moment dat(cum ar fi ceea ce scriu acum). Nu vreau să fie nici prea serios, nici ceva în bătaie de joc. O să încerc să îl fac cât mai divers, astfel încât oricine îl vizitează să citească şi să vadă ceva care chiar îl interesează, pentru că nimeni nu mai are timp să facă ceva care nu-i place sau care nu-i foloseşte la nimic, chit că acum e vacanţă şi ar fi timp berechet pentru a...pierde timpul.

În principiu, temele abordate o să încerc să fie cât mai interesante pentru că, până la urmă, nici mie nu-mi convine să pierd timpul scriind tâmpenii care nu vor fi citite, ce rost are? Aşa, ca să pot zice: "Uite, frate, am şi eu blog"; "Da, dar ai numai idioţenii pe el". Nu vreau aşa ceva. Dacă tot fac un lucru, măcar să iasă bine şi să nu-l fac degeaba.

Partea bună la mine e că eu pot să aberez pe orice temă; din păcate, însă, nu prea ştiu când să mă opresc, dintr-un subiect dau în altul şi mă tem că o să mă trezesc cu postări kilometrice, cu un cârnat de fraze care au, mai mult sau mai puţin legătură cu subiectul iniţial. O să îmi fie foarte greu, dar o să încerc să mă limitez la un singur subiect pe postare. În ceea ce priveşte postarea asta, m-am depărtat de la subiect... Aşadar, mi-am făcut blog, interesant sau nu, cu un nume cam ciudat(pe care o să-l explic în altă postare), eu încerc şi sper să fie de folos cuiva. Mie ştiu că îmi este(am şi eu ocazia de a-mi folosi creativitatea, poate de a-mi dezvolta simţul umorului, îmi mai pun şi eu ordine în idei, că sunt împrăştiate în "căpşorul" ăsta "pătrăţos" al meu).

Am spus cam tot ce se putea spune în legătură cu acest subiect, acum începe munca. Dar chiar îmi place, sunt optimistă în legătură cu blogul acesta ^.^

The End(momentan)

Serial

2009-07-14T06:42:00.000-07:00

Episodul 1

Episodul 2
Episodul 3

Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6

Episodul 7

Episodul 8
Episodul 9
Episodul 10
Episodul 11
Episodul 12
Episodul 13
Episodul 14
Episodul 15
Episodul 16
Episodul 17