Datorie

Am citit o carte superbă şi am certitudinea că nu voi putea citi nimic altceva până nu voi scrie despre ea. Cartea se numeşte "M-am hotărât să devin prost" de Martin Page şi nu este deloc ceea ce ne aşteptăm, judecând după titlu. Este prezentat Antoine, un tânăr de 25 de ani care trăieşte singur în Franţa. Părinţii lui locuiesc în Birmania şi îi trimit constant mâncare exotică, o combinaţie de specialităţi irlandeze şi franţuzeşti. Antoine este intelectualul nefericit, care nu îşi poate găsi locul în lume: "Eu am blestemul raţiunii; sînt sărac, celibatar, deprimat. De luni de zile reflectez la boala mea de a reflecta prea mult, şi am stabilit cu certitudine corelaţia dintre nefericirea mea şi incontinenţa raţiunii mele." El este convins că ratarea lui se datorează tocmai inteligenţei lui, de aceea el ia decizia să devină prost. Mai întâi, încearcă să devină alcoolic, deoarece, spune el, un alcoolic este "cineva care are o boală recunoscută pe plan social. Pe alcoolici lumea îi deplînge, îi îngrijeşte, ei se bucură de consideraţie medicală, umană. Pe cînd pe oamenii inteligenţi nimeni nu se gîndeşte să-i plîngă(...)". Din nefericire, datorită constituţiei sale slabe, după ce bea jumătate de pahar de bere, intră în comă alcoolică şi ajunge la spital. Cel puţin, s-au confirmat spusele lui despre alcoolici...
A doua încercare a fost să se sinucidă, şi aceasta fiind nereuşită. După ce participă la un curs de sinucidere (e prezentată, cu un umor subtil, povestea fostului profesor de sinucidere, domnul Edmond, care reuşeşte să se sinucidă, cursanţii, aflând această veste, aplaudându-l şi admirându-l), aşadar, după terminarea cursului, Antoine nu mai este interesat să se sinucidă, deoarece i se pare că nu mai are farmec, deoarece: "Acum că ştia cum să se omoare, după ce pierduse inocenţa amatorului şi poseda cunoştinţele profesionistului, nu îl mai tenta. Antoine nu voia să trăiască, e cert, dar nici nu voia să moară."
A treia încercare a fost să ia exemplul oamenilor pe care îi consideră proşti(dar proşti fericiţi) şi să îşi modeleze viaţa după a lor. Ca să fie imun la orice l-ar ameninţa ca fiind din domeniul intelectualilor, pediatrul şi prietenul lui. doctorul Edgar Vaporski îi prescrie un medicament, Heurozac, după ce refuză să îi facă lobotomie, aşa cum îi ceruse Antoine. El depăşeşte doza şi, în scurt timp, ajunge să gândească "normal": îşi pune problema unui loc de muncă, deoarece "viaţa este un animal care se hrăneşte cu cecuri şi cu cărţi de credit". Avea numeroase diplome, printre care masteratul de aramaică, licenţa de biologie şi masteratul de cinematografie cu teza despre Sam Peckinpah şi Frank Capra.  Niciunea din ele nu puteau să îl ajute să îşi găsească un loc de muncă, aşa că Antoine apelează la un vechi prieten, Raphael, care era directorul unei firme de succes. I-a găsit lui Antoine un loc şi, la scurt timp, dă lovitura şi se îmbogăţeşte.
Antoine avea toate motivele să fie fericit: are o maşină de lux(deşi nu are permis de conducere), are o locuinţă scumpă, umplută cu cele mai moderne electronice, umblă în cercuri selecte...mima fericirea cu cea mai desăvârşită pricepere. Însă, într-o seară, primeşte o vizită neaşteptată de la fantoma lui Dany Briliant(în realitate, un cântăreţ francez), care insistă că ar fi îngerul păzitor al lui Antoine. După ce dă iama în frigiderul lui Antoine şi se îmbuibă cu un munte de alimente, Dany îl întreabă pe Antoine dacă e fericit. Antoine îi răspunde că nu e nici fericit, nici nefericit. După ce Dany afirmă că viaţa lui Antoine e un dezastru, îl roagă să dea drumul la combina muzicală, să pună un CD de-ale lui şi a început să cânte:
"Oamenii superficiali, încuiaţi, minţile
înfumurate si entuziaste vor
ca orice să aibă o concluzie;
Ei caută rostul vieţii,
ei da, si dimensiunea infinitului, ehe!
Iau în mîna lor,
mmm, în biata lor mînuţă,
un pumn de nisip,
Şi îi spun oceanului:
„O să număr firele de nisip de pe malurile tale", yeah!
Dar cum firele le curg printre degete, daaa,
si numărătoarea e lungă,
Dau din picioare si plîng,
da, plîng.
Ştii ce trebuie să faci pe malul oceanului?
Trebuie să îngenunchezi sau să te plimbi, da!
Plimbă-te.
Plimbă-te, Tony! Da, plimbă-te!
Mmm plimbă-te!
Tony!"
Apoi, după ce i-a spus, convingător, că trebuie să îşi reinventeze viaţa, a plecat.
La câteva zile după această vizită neobişnuită, Antoine, când se întocea de la muncă într-o seară, a fost băgat cu forţa într-o camionetă de nişte oameni purtând măşti cu Einstein. Aceştia l-au dus într-un loc întunecat, l-au legat pe Antoine fedeleş şi i-au pus să vizioneze diapozitive cu cu mari spirite ale omenirii, cu opere de artă, invenţii şi descoperiri, în timp ce ei citeau la unison din "Meditaţii metafizice" a lui Descartes, "Cugetările" lui Pascal, din "Comentariile unui îndrăgostit" de Gracian şi momentele cele mai amuzante din "Trei într-o
barcă" de Jerome K. Jerome(roman pe care l-am citit şi eu cu deosebită plăcere). Apoi, oamenii şi-au dat măştile jos, Antoine văzând că erau prietenii la care el renunţase pentru a deveni prost. Nu a putut fi furios pe ei şi prietenia lor a fost reînnodată, Antoine renunţând la viaţa pe care şi-o crease fiind "prost" şi redevenind intelectualul de mai nainte.
Ultimele pagini ale cărţii au fost apogeul întregii poveşti: Antoine descoperă, în sfârşit, o fiinţă umană care suferă de aceeaşi "boală" ca şi el: inteligenţa. A cunoscut-o pe Clemence în parc. El stătea pe bancă, iar ea a venit în faţa lui, s-a uitat fix la el câteva minute şi apoi i-a spus că îşi caută nişte prieteni. Dialogul mi se pare genial construit:
"— Caut nişte prieteni, spuse fata uitîndu-se la Antoine, pe urmă de jur-împrejur.
— Cum arată?
— Poate seamănă cu tine. Cum aveai aerul că eşti o persoană interesantă, şezînd acolo pe banca aia, mi-am
zis că poate vrei să fii unul din prietenii mei. Pari a fi de bună calitate. De calitate superioară.
— De calitate superioară... Parcă ai vorbi de şuncă.
— Nu, nu de şuncă, eu nu mănînc carne.
— Şi îţi mănînci prietenii?
— Nu mai am prieteni, tu trebuie să-mi dai replica. Aşadar, cînd eu spun lucruri într-adevăr uimitoare, tu
trebuie să mă întrebi de ce.
— Impresarul meu a uitat să-mi trimită continuarea scenariului. Deci... de ce?
— De ce, ce? întrebă ea, mimînd foarte convingător uimirea.
— De ce nu mai ai prieteni?
— Au mucegăit. Nu remarcasem că au o dată de expirare. Trebuie să fii atent la asta. Prietenii mei au început să aibă urme de putregai, pete verzi destul de scîrboase. Ceea ce spuneau începea cu-adevărat să miroasă rău...
— Asta poate fi periculos.
— Da, ar fi putut să-mi dea salmoneloză.
— I-ai pus în lada de gunoi?
— Nu, n-a fost nevoie, s-au aruncat singuri în viaţa lor fără vlagă.
— Eşti aspră.
— Scuze, ăsta nu e textul tău: ar trebui să spui: „Eşti grozavă."
— Au fost unele modificări de ultim minut în scenariu.
— Eu aflu întotdeauna ultima!
Fata se opri brusc şi-şi dădu o palmă peste frunte. Se puse în faţa lui Antoine, un pic panicată, cu ochii larg
deschişi.
— Am uitat scena prezentărilor! Am uitat scena prezentărilor! Trebuie să reluăm totul de la început. Haide,
ne întoarcem la bancă.
— Ştii, răspunse Antoine oprind-o, vom putea face un racord. Pentru asta există montajul.
— Ai dreptate. Să facem cîţiva paşi fără să spunem nimic şi să ne prezentăm. Motor.
Se plimbară pe aleile înguste ale parcului, pe peluze, privind copacii, păsările. Vremea era blîndă, aerul avea o
culoare limpede şi aproape sclipitoare. Nicicînd nu mai fusese o lună septembrie atît de plăcută; ignora cu
candoare apropierea toamnei, stătea mîndră, în picioare, ardea ultimele forţe ale verii ca şi cum ar fi fost nesfîrşite.
— O, spuse fata cu spontaneitate, pe mine mă cheamă Clémence."
Apoi, are loc un dialog foarte interesant între cei doi, în timp ce se plimbă prin parc.
"— Teoria mea este că poţi să înţelegi şi să judeci. Judecăm tocmai pentru a ne proteja, fiindcă pe noi cine
încearcă să ne înţeleagă? Cine îi înţelege pe cei care încearcă să înţeleagă?
— Lacenaire spunea că singurii care au dreptul să judece sînt condamnaţii.
— Atunci e în regulă, noi sîntem condamnaţii, spuse Clémence desfăcînd braţele. Eu am fost dintotdeauna
condamnată, de cînd eram mică am fost judecată cu sentinţe tăcute. E frumos ce spun, nu-i aşa?
— Exemple?
— De exemplu: totul. Toată societatea e o judecată împotriva mea. Munca, studiile, muzica modernă, banii,
politica, sportul, televiziunea, manechinele, ziarele, maşinile. Ăsta e un bun exemplu, maşinile. Nu pot să merg
cu bicicleta, să mă plimb pe unde vreau, să profit de oraş: maşinile îmi restrîng libertatea. Şi put, sînt periculoase..."
Ultima imagine o consider a fi o metaforă pentru omenire, în general. "Înfometaţi de viaţa lor atît de aventuroasă, Clémence şi Antoine au convenit să se ducă să ia masa la Gudmundsdottir împreună cu As, Rodolphe, Ganja, Charlotte şi prietena ei[vechii prieteni ai lui Antoine]. Dar, cum mai erau cîteva ore pînă la prînz, s-au hotărît să se joace de-a fantomele. Clémence ia explicat lui Antoine în ce consta jocul: urmau să se poarte ca nişte fantome, să-i privească pe oamenii de pe terasele cafenelelor din toate părţile, să se plimbe pe străzi si prin magazine zgomotoşi, să ţipe ca bufniţele, să hoinărească profitînd de invizibilitatea lor, să se poarte ca şi cum ar fi dispărut din ochii lumii. Zornăindu-şi lanţurile şi ridicînd braţele înfricoşător, Clémence şi Antoine au început să bîntuie oraşul."
Aşa cum o picătură de ploaie, căzând în ocean, devine una şi aceeaşi cu acesta, şi spiritul nostru, după ce murim, va fi parte integrantă a umanităţii, rămânând în istoria ei ca bun, rău sau anonim. De ce mi-a plăcut cartea aşa mult? Pentru că grăieşte multe adevăruri despre om, despre societatea care ne constrânge şi care face ca omul inteligent să fie nefericit, să aibă lipsuri şi să ajungă să îşi urască inteligenţa. Însă nu are cum să o renege şi să se debaraseze, pur şi simplu, de ea. Inteligenţa este parte din el şi numai acceptând să fie atât sclavul cât şi stăpânul ei, poate fi, cu adevărat, fericit. Recomand tuturor celor care vor citi vreodată aceste rânduri să citească şi ei cartea care a reuşit să mă ţină fixată pe scaun, în faţa laptopului, pentru câteva ore(am găsit-o pe Scribd şi am citit-o în format pdf). Bun, acum pot să citesc "Ferma animalelor" ^.^

REVEDERE

Din sânul cald al planetei-mamă
Am plecat în Universul rece;
Terra ţi-am lăsat-o, iubito, în grijă -
La fel doresc s-o văd când m-oi întoarce.

În imensitatea de-ntuneric şi pustie
Văzut-am joc de lumină vie;
Cum din negura de veşnicie
Se nasc sfere cu-o tainică magie.

Dar trecând prin abisuri infinite
Gânduri spre tine se îndreaptă;
Iar şi iar, ele îţi dau roată
Ca sateliţii pururi unei planete.

A sosit şi ziua întoarcerii mele
Nicicând nu mi-au zâmbit micile stele
Mai mult ca acum - şi plin de dorinţă
Vin la tine cât mai repede cu putinţă.

Veşnicia rece parcă se-ncălzeşte -
Las în urma mea pe Mercur şi Marte;
Uite Luna - izvor de vise şi fericiri
A poeţilor dezamăgiţi de crude iubiri...

Ajung curând, sunt aproape acum
Trec de Lună şi...Doamne, nu!
Ce v-a fost dat, ochilor, să vedeţi?
Veniţi, lacrimi, coşmarul să-l ascundeţi!

Pământul, Terra, planet-albastră
S-a dus - acum e planeta neagră:
Un mormânt înconjurat de fum
Păduri, munţi, ape - făcute scrum!

Amazonul are dune de nisipuri
Ce era verde a devenit deşerturi.
Plantaţii de lalele şi trandafiri
Sunt acum întinse câmpuri de pustiuri.

Iar oraşul tău, iubita mea
Pare învelit în catifea.
E lava-ntărită a unui vulcan
Ce-a pedepsit egoismul uman.

1984

Astăzi am scris, în lista mea de romane citite, cartea cu numărul 100: "1984" de George Orwell. Imediat ce am terminat de scris, mi-a venit ideea de a consacra câte o postare pentru fiecare roman citit. Postarea o să fie un amestec de impresii, rezumat, comparaţii, citate din opera respectivă etc. Trebuia să mă fi gândit mai demult, pentru că aveam şi subiect de postare(aproximativ 100), dar este şi ceva util(pentru mine şi pentru cititori, dar nu ştiu care este procentul pentru fiecare). Postarea de astăzi este, aşadar, despre romanul "1984" de George Orwell.

Dacă dai un Search pe Google, vei descoperi că "O mie nouă sute optzeci și patru, scris și 1984, este un roman politic creat de George Orwell în 1948 și tipărit în 1949. Acțiunea romanului are loc într-un viitor distopic și prezintă o parte din viața intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitarist al Oceaniei. O mie nouă sute optzeci și patru a imprimat foarte mulți termeni și idei în cultura contemporană, și mai ales în limba engleză, de exemplu Fratele cel Mare, dubla gândire, poliția gândirii, Soceng. „Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine” este un simbol al controlului excesiv, iar adjectivul orwellian este folosit pentru a descrie acțiunile și organizațiile Oceaniei." 

Se spune despre "1984" că descrie o antiutopie, acest lucru apărând menţionat şi în carte, în dialogul lui O'Brien cu Winston Smith: "Începi să-nţelegi, acuma, ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor Utopii hedonistice cretine pe care şi le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare şi eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecţiona va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă." Pare cunoscut? Mie mi s-a părut că ar descrie foarte bine societatea din ziua de azi şi cred că George Orwell a avut talent de clarvăzător, căci "Fratele cel Mare" există şi astăzi, doar că poartă alt nume: Guvernul. Romanul lui Orwell m-a captivat pagină cu pagină şi puţine sunt romanele care au reuşit acest lucru. Este un roman total, în care elemente de psihologie, filosofie, politică, istorie şi erotism se îmbină armonios. Un singur cuvânt ar putea-o descrie: capodoperă. 


Destinul lui Winston Smith m-a impresionat mult. Îl admiram ca personaj, el era rebelul care, împreună cu iubita sa, Julia, respecta regulile mici pentru a le putea încălca pe cele mari. Şi-au găsit un apartament în cartierele "prolilor"(adică muncitorii din afara Partidului, cea mai de jos clasă socială), unde se întâlneau şi purtau discuţii prin care defăimau Partidul şi pe Fratele cel Mare, trăind cu impresia că nu sunt ascultaţi de nimeni(proprietarul apartamentului le spusese că nu sunt "tele-ecrane"=un televizor prin care erai supravegheat şi instrumentul prim de manipulare a maselor). În cameră exista un tablou imens, care i-a atras atenţia lui Smith de prima dată. Ironia a făcut tocmai ca sub acel tablou să fie un tele-ecran şi, în momentul în care "vocea metalică" a tele-ecranului a strigat către cei doi, mărturisesc că mi-a îngheţat sângele în vine. De asemenea, am simţit o greaţă nemaipomenită: m-am pus în locul lor şi, pentru moment, am putut simţi teroarea lor, dar şi certitudinea că viaţa lor, aşa cum era până atunci, se terminase brusc. Paradoxal, prin mintea lui Smith "începură să i se perinde, fără voia lui, gânduri total neinteresante". Era conştient că orice împotrivire e zadarnică, oamenii Poliţei Gândirii spărgeau geamurile şi intrau în cameră, unul îi dăduse un pumn bine ţintit Juliei în plexul solar, iar el se chinuia să rămână nemişcat şi să nu le dea motive să îl lovească. Pentru mine, a fost moemntul cel mai dramatic din carte. Ştiam că vor fi prinşi pentru că citisem un fel de prezentare a romanului în manualul de literatură universală, dar nu mă aşteptam să fie trădaţi de simpaticul domn Charringtone, la fel cum speram că nu O'Brien, în care Smith avea încredere, pe care chiar îl iubea(pentru că era singurul cu care putea să discute), speram deci că nu el îl va tortura pe Smith şi îl va transforma, făcându-l să îl iubească pe Fratele cel Mare. Însă ştiam, în parte pentru că nu mai fusese introdus niciun alt personaj care ar fi putut face asta, dar şi pentru că aşa era SOCENG-ul, aşa cerea absurdul acestei societăţi. Tot ce e mai nobil în om să fie întors împotriva lui. Din păcate, observ asta şi astăzi:nu mai fi bun, o să fii luat de fraier; nu mai iubi, oricum îţi vrea doar banii; să nu mai ai încredere în prieteni, oricum te vor trăda, doar banii te pot face fericit, lasă familia şi lucrează până strângi destui bani ş.a.m.d. Nu mai avem nimic sfânt, spun despre dragoste că este o boală, neagă existenţa lui Dumnezeu, ne bagă pe gât chimicale, spunând că toate produsele sunt "fără conservanţi, aditivi şi coloranţi". Suntem spionaţi, doar că tele-ecranele nu sunt la vedere. Smith era măcinat de gîndul că ştie cum are Soceng-ul puterea, dar nu ştie de ce. O'Brien i-a dat răspunsul: ei vor puterea de dragul puterii. 
Finalul este trist(Smith este transformat pe deplin şi îl iubeşte pe Fratele cel Mare, acceptând că 2+2=5 sau 3 sau cât vrea Partidul), dar nu ar trebui să fie dezamăgitor. Nu cred că o astfel de societate ar putea supravieţui la nesfârşit. Cu toate măsurile lor de crimăstop, cu toate încercările lor de a controla mintea umană prin intermediul vocabularului(considerau că dacă nu există cuvinte care să exprime gândul rău contra Partidului, atunci acest gând nu va putea exista, astfel a apărut Nouvorba, un limbaj al cărei vocabular se micşora de la an la an), eu am speranţa că omul e prea puternic pentru a se lăsa strivit sub gheata "celor mari" aşa uşor. Din acele milioane de oameni, se va ridica unul ca Smith, care să nu facă, totuşi, greşeala de a se încrede în cineva din Partid. Şi poate că va reuşi să răstoarne societatea şi să îi readucă la viaţă pe oameni. Consider că finalul romanului este deschis şi că, dacă vom ajunge şi noi exact ca ei(nu mai avem mult), vom avea puterea să spunem "nu". 


Acest roman mi-a deschis ochii, mai ales prin sloganele Soceng-ului: "Războiul este pace", "Libertatea este sclavie" şi "Ignoranţa este putere" şi am de gând să scriu câte o postare pentru fiecare din aceste afirmaţii, plus pentru aceasta: "Cine controlează trecutul, controlează viitorul; cine controlează prezentul, controlează trecutul". Sper că v-am dat de gândit. 

Am revenit

...după o absenţă îndelungată, pentru mine, pentru un eventual cititor fidel...Nu o să fie o postare prea lungă pentru că deşi de mult am în gând să scriu, este ceva ce mă împiedică să duc această acţiune până la capăt. Şi anume: am observat următorul fenomen: cuvintele nu mă ajută! Mi se pare că nu reflectă ideile mele adevărate. Oricum, în ultimul timp, gândurile mele formează o tornadă imensă în mintea mea. Şi lumea din jur...totul mi se pare numai zgomot şi haos. De aceea mă izolez în mirifica lume e muzicii şi a lecturii. Sunt singurele în care mă regăsesc, singurele în care aş vrea să fiu. Găsesc câte o melodie pe care o ascult zile în şir...am o plăcere deosebită să caut de fiecare dată când o reascult o nuanţă, o notă, un sentiment, pe care nu le-am mai observat şi, surpinzător sau nu, de fiecare dată găsesc ceva care să mă facă şi mai dependentă(dacă este posibil) de melodia respectivă. Pot fi acuzată de prea multă patimă, însă atunci când îmi place un lucru, ţin şi cu dinţii de el(valabil şi pentru ideile mele).
Mai este ceva ciudat...am un sentiment de revoltă...contra faptului că aş avea nevoie să fiu îmipinsă de la spate. Nu ştiu cum am ajuns la această concluzie, cert este că aşa simt şi încerc să îmi dovedesc mie însămi că nu este adevărat, însă ajung la concluzia independenţei mele încă înainte de a termina demonstraţia. Şi apare sentimentul inutilităţii, care e şi mai frustrant. Uneori, am senzaţia că eu doar caut motive pentru a fi stresată(de parca viaţa nu mi-ar oferi destule pe tavă, frumos aranjate, ca să am de unde alege). Adevărul este că, fiind perfecţionistă, vreau ce e mai bun, adică cel mai bun motiv pentru a fi stresată şi, în majoritatea cazurilor, îl şi găsesc. Peste ani, voi reciti acest blog şi voi spune: "ce prostii puteam să scriu aici...se vede că cine nu are de lucru îşi face", dar acum chiar au importanţă pentru mine. Mă definesc. Viaţa omului stă sub semnul incertitudinii şi chiar nu ai de unde şti prin ce experienţe vei trece, unde vei ajunge....de aceea, este important să te bucuri de călătorie(ştiu, ultima parte a mai fost spusă şi de alţii înaintea mea, dar asta mi-a venit în minte). Şi încă ceva, ce am citit, poate, într-o carte(manualul de filosofie sau Cel mai iubit dintre pământeni, nu ştiu sigur): Singurul lucru cert pe care îl ştim despre viaţă este însăşi incertitudinea ei.  Prin asta mi-am dat singură un sfat: să nu îmi mai bat capul cu toate acele frământări metafizice care îmi fac creieraşul pané. Aşa aş scăpa şi de haosul din mintea mea. E prima oară când aud sfatul acesta? Nuuuu.... L-am ascultat? Mmmm....Îl voi asculta? Ar cam fi cazul. Poate aceste cuvinte vor ajuta, într-o zi, un alt adolescent lovit de boala gândurilor încâlcite...Nu e o idee bună să despici firul în patru, realitatea se deformează prea mult şi zău că nu mai ştii ce să crezi. Încearcă să analizezi situaţia aşa cum e, caută soluţii simple şi de durată şi orice decizie ai lua, nu da înapoi. Complicaţiile nu sunt niciodată bune, trăieşte viaţa simplu, dar ţinând cont de lucrurile care te fac fericit.
Cum am ajuns să dau sfaturi? Şi eu care ziceam că nu am inspiraţie. Trebuia doar să încep să turui... dar a ajuns, în sfârşit, trenul în gară. Pe data viitoare şi ţine cont de sfaturile de mai sus. Sunt câteva din principiile mele(sau ideile mele fixe, cum ar spune mama), dar m-au ajutat să supravieţuiesc binişor până acum.
Cius!

Bună dimineaţa, România!

Astăzi m-am trezit ştiind că am foarte multe treburi de rezolvat. Buletinul meu e expirat de aproape 3 săptămâni şi mi-am zis să merg la primărie să rezolv o dată cu asta. Normal, a trebuit să mă duc singură, nu numai pentru că sunt majoră şi trebuie să arăt că sunt independentă, dar şi pentru că mama mea trebuia să plece la corectare la Ploieşti, iar tata era de mult plecat la Cluj. Aşadar, nu am avut de ales. M-am dus frumuşel la primăria cea sclipitoare din oraş, am văzut un nenea gardian care se uita după o doamnă interesantă în fustă, am aşteptat, desigur, până doamna respectivă a ieşit din raza lui şi am aşteptat ca privirea să i se focalizeze, apoi l-am întrebat unde mă duc pentru buletinul meu cel expirat. "Cum intri, prima pe stânga". Am intrat, m-am învârtit eu pe acolo, nu m-am lămurit pe care din cele 3 uşi pe stânga trebuie să intru. Am întrebat o femeie (care era în căutare disperată de o toaletă şi căreia nu îi venea să creadă că o primărie nu prezintă aşa ceva [era, tanti, dar trebuia să o cauţi bine]) şi mi-a sugerat să mă duc la ghişeul 1. Am găsit locul cu pricina, înaintea mea intrând un bătrânel. Am aşteptat să îl expedieze tipele(săracul, a greşit ghişeul), i-am zis tipei ce doresc, i-am dat buletinul şi aşa decorativ, m-a întrebat dacă am nu ştiu ce, cum nu ştiam ce e, i-am răspuns că nu, a spus că îmi dă ea tot ce îmi trebuie, am mulţumit ("Doamne-ajută, alerg mai puţin", am gândit eu în mod naiv), mi-a cerut 13 lei pt 3 hârtii, i-am dat, m-a trimis la xerox apoi la ghişeul 4. M-am chinuit să reţin ordinea, ca să nu mă învârtesc aiurea. M-am dus la xerox, am aşteptat ca cei de dinaintea mea să xeroxeze ce aveau de xeroxat, i-am zis tipei că îmi trebuie cerere pentru buletin(parcă asta era), mi-a dat(în schimbul a 50 de bani), m-am dus la ghişeul 4. I-am zis doamnei de acolo pentru ce am venit, m-a văzut zăpăcită, grăbită să termin totul, am completat nu ştiu ce adeverinţă, i-am dat hârţoagele pe care le aveam şi am întrebat-o ce mai trebuie făcut. "Nimic", mi-a răspuns. "Vai, ce bine, am scăpat". "Ba nu, mai ai de alergat. Ce, tu voiai să rezolvi totul într-o zi?". "Dar ce, trebuie să alerg o săptămână să-mi schimb un amărât de buletin?" am mârâit eu printre dinţi. "Îţi completez eu adeverinţa, vii mâine să o iei, că azi nu o să fie gata, apoi te duci cu mama la poliţie să semneze că te ia în primire, apoi zâmbeşti la poză şi aştepţi să vină buletinul". "Aştept...." am zis eu uluită de eficienţa sistemului birocratic românesc. "Da, o să aştept....mulţumesc" şi am plecat. M-am dus la spital, să fac o radiografie pentru că de o săptămână mă doare foarte tare genunchiul. Întâi am trecut pe la medicul de familie, gândindu-mă că îmi trebuie trimitere. Nu am aşteptat prea mult, am intrat la asistentă aproape imediat, am aşteptat să vorbească la telefonul care a sunat la câteva secunde după ce i-am zis "bună-ziua", după ce s-a calmat (cineva făcuse febră 38), i-am spus oful meu. Mi-a explicat că nu îmi poate da trimitere pentru nu ştiu ce încurcătură pe care o au ei cu casa de asigurări. "Şi mă duc aşa, fără trimitere?", "Da, te duci acolo în clădirea din spate şi faci radiografie". Bun, am plecat, ajunsă la spital, m-am dus direct la radiologie, după cum mi-a zis asistenta. Acolo, surpriză, ditamai coada. Am aşteptat să se elibereze un scaun şi m-am aşezat şi eu jos. M-am uitat în jur. Toţi aveau nişte fişe. Eu nu aveam. Am întrebat o femeie: "Nu vă supăraţi, după ce faci radiografia îţi dă cumva o fişă?". Doamna s-a uitat strâmb la mine: "Nu, îi dai tu fişa asistentei şi ea o să te cheme, faci radiografia, îţi scrie diagnosticul şi îţi dă fişa înapoi". "Ah...şi de unde iau fişa?", "De la chirurgie", "Mda, mulţumesc". Puteam eu să aştept mult şi bine acolo, fără fişă. M-am dus la chirurgie. Iar surpriză? Coadă. Şi culmea, nici măcar nu era medicul în cabinet. Pe programul de pe uşă scria că doctorul trebuia să fie de la 10 până la 12.Era în jur de 10 şi un sfert. M-am aşezat pe banca din faţa cabinetului şi am aşteptat. Şi am aşteptat, am aşteptat, până s-a făcut 11. A intrat un doctor în cabinet. "Dă Doamne să fie el" mi-am zis eu. Au intrat cei din faţa mea, a intrat şi o doamnă care venise DUPĂ mine. Nu-i nimic, aştept. În sfârşit, intru şi eu. Mă gândeam că trebuie să mă grăbesc, să mă duc să fac radiografia, apoi să mă duc la medicul de familie să îmi spună ce am, mă gândeam şi la buletin...În fine, am intrat, am dar bună-ziua şi i-am spus că am nevoie de o fişă pentru radiografie. Doctorul (trecut de 40 de ani sigur) se uită o dată la mine, apoi mă întreabă: "Cum adică AI NEVOIE?". Eu am intrat în panică. Nu m-am gândit decât la faptul că am aşteptat degeaba o oră în faţa uşii lui. "Păi pentru radiografie trebuie să am o fişă....", "Ei, asta e altceva". "Adică?" m-am uitat eu strâmb la el. "Păi ce, aici e aprozar să vii la mine cu ÎMI TREBUIE? Puteai şi tu să ceri mai frumos". Am rămas mască. "Vă rog, domnule doctor, îmi puteţi da o fişă pentru radiografie?" am zis eu cu un glas dulce-acrişor(mai mult acru decât dulce). "Aşa e mai bine" a zis el zeflemitor. "Îmi pare rău, dar am aşteptat o oră în faţa uşii, iar manierele mele sunt la pământ" i-am spus eu răspicat. "Am nevoie doar de fişa aceea". "Bine, aşteaptă afară". "Mulţumesc" şi am ieşit, încercând să nu trântesc uşa. M-am aşezat bombănind pe scaun. O femeie m-a întrebat dacă era doctorul. "Da, era...şi ce mai doctor, bleah". Femeia se uită surprinsă la mine. "Nu era dr........ce nume o fi zis ea......?". "Ba da, dar cum am intrat, m-a şi luat la rost, că de ce îi cer ca la aprozar....". Doamna chicoteşte şi încearcă să mă calmeze. "Aşa e România" îmi explică ea. "Da, dar după ce că am aşteptat o oră după el, mă mai şi ia la mişto" am spus eu revoltată. "Ce să-i faci...." a concluzionat ea. Sincer, în momentele alea nu ştiam dacă să intru în cabinet să îi trag un pumn sau dacă să râd de cât de penibilă era situaţia. Nu am avut timp să iau o decizie, pentru că s-a deschis uşa, asistenta înmânându-mi fişa mult-dorită. Prin uşa crăpată l-am văzut pe doctor şi îmi venea să mă strâmb la el, dar m-am mulţumit să îi zic bună-ziua şi să plec. A spus ca după ce iau radiografia să vin la el să îmi spună ce am. "Da"(s-o crezi tu, nu vreau să te mai văd niciodată). M-am dus la radiologie. Deja e învechită povestea. O coadă şi mai mare faţă de cea care era când plecasem. Am râs ironic în sinea mea şi m-am postat lângă uşă şi am aşteptat. S-a eliberat un scaun. Am intrat, m-am trântit pe el. A ieţit asistenta să ia fişele celor care mai aveau. Le-a luat pe toate, în afară de a mea. "Mă scuzaţi, dar pe a mea nu o luaţi?", "Nu" a zis ea repede. "De ce??" aproape că am strigat eu, surprinsă. "Pentru că nu sunteţi de la noi" m-a lămurit ea. În momentul acela, chiar îmi venea să mă tăvălesc pe jos de râs. Asta însemna că trebuia să aştept până termină toţi "DE-AI LOR", ca abia după aceea să îndrăznesc să dau şi eu fişa. Nu să intru la doctor, nu, SĂ DAU FIŞA. Cât timp am aşteptat să termine ai lor, am avut o revelaţie. Doctorul acela de la radiologie, un domn de vreo 60 de ani, a ieşit afară din cabinet ca să fumeze. Ceva normal, însă mie, în momentul acela, mi s-a părut superlativul absolut al ipocriziei. Un doctor fumând...un preot înjurând...un poliţist furând...asta e lumea în care trăim. În timp ce gânduri absurde despre realitatea în care trăim îmi treceau prin minte(de la ştiri până la bârfele din scoală, pe care oricât m-aş chinui, nu pot să evit să le aud), doctorul (dacă mai merită să fie numit aşa) chema pacienţii rând pe rând. Ciudat, aveam impresia că folosea exact tonul pe care îl foloseşte Albescu la Liturghie. "Săăăăă vinăăăăă Georgescuuu Adriaaann". De parcă îi chema la înmormântare, nu la radiografie. Şi ca o confirmare, o bătrânică a bătut în lemn, mormăind un "Doamne-fereşte". Poate doar mi s-a părut.....A venit în sfârşit rândul meu. Am intrat, m-am descălţat, am aşteptat să îmi spună asistenta ce să fac. Vorbea cu o femeie care o îmtreba dacă să-i ia biscuiţi sau fructe. Asistenta, deoarece trebuia să ia o decizie importantă, a uitat că eu stăteam în şosete, uitându-mă când la masa ciudată pe care trebuia să mă cocoţ, când la ea, când la prietena ei, aşteptând după ea. Nu a putut să se hotărască, verdictul fiind ca prietena să îi ia şi biscuiţi şi fructe. Acum că a rezolvat problema existenţială, poate o să îmi spună mie ce să fac. De unde....s-a dus într-o cameră şi câteva minute nu a mai ieşit de acolo. Eu am aşteptat, cam sătulă de toate. Nimic nu mă mai impresiona. Putea să mă şi lase singură acolo 3 ore, nu m-ar fi deranjat. Aş fi avut la ce să meditez....Dar şi-a amintit de mine, mi-a arătat cum să mă urc pe ciudăţenia aia de masă, cum să stau cu piciorul, mi-a făcut "poză", m-am încălţat şi am ieşit. Mai erau 2 domni "de-ai mei"(adică nu erau internaşi la spital, că la altceva nu putea să se refere asistenta) şi am aşteptat în compania lor. Vorba unuia din ei: "Mulţi am fost, puţini am rămas". În sfărşit, chinuindu-se un pic, asistenta mi-a strigat numele şi eu m-am dus după radiografie. Am aflat că osul nu e rupt, că e un caz de suprasolicitare. Mi-a mai zis doctorul ce să fac, cu ce cremă să dau, dar tocmai atunci a început să vorbească neinteligibil(adică el ştia ce zicea) , de vreo 2 ori l-am întrebat "poftim?" dar după ce am văzut că repeta cu jumătate din sfertul vocii de dinainte, m-am mulţumit doar să dau din cap la tot ce zicea. I-am salutat pe medic, asistentă şi cei 2 de-ai mei. Am părăsit incinta spitalului jurându-mi că, şi pe moarte să fiu, nu mai calc pe acolo niciodată. Am apelat la muzica de la căşti, sperând să mă mai calmeze. Nici vorbă...numai la doctorul nemulţumit de lipsa mea de respect mă gândeam. Cum, frate, să întârzii o oră, să laşi 5 oameni să te aştepte ca fraierii, apoi să mai ai şi pretenţii aiurea. Mi-am cumpărat un ştrudel şi m-am dus în Parcul Nou să mănânc. Pe drum am încercat din răsputeri să mă calmez. Nicio şansă. M-am aşezat pe bancă şi am început ştrudelul, nesimţindu-i, însă, gustul. "Nu pot să mă calmez" gândeam eu, nervoasă. "Nu îmi vine să cred că a avut tupeul...." şi iar îmi aminteam situaţia. Eram sigură că toată săptămâna voi fi ţâfnoasă din cauza lui, că dimiineaţa mea a fost aiurea şi că şi restul zilei va fi la fel. Numai gânduri negre îmi treceau prin minte şi zgâriam, efectiv, banca de nervi. Atunci, a apărut ea. O fetiţă de câţiva anişori, blondă şi cu un zâmbet imens pe faţă. Fetiţa aia a reuşit în câteva secunde să risipească toată mânia pe care am acumulat-o în dimineaţa aceea. Părinţii şi fraţii ei stăteau pe banca de lângă a mea, dar ea nu se ducea la ei, numai la mine venea. Cum o lua sora ei de mână ca să o ducă la mama ei, cum ea scăpa şi se întorcea la mine. În special, la geanta mea. Apoi m-a lămurit sora ei mai mare că îi plac genţile şi că o dată i-a plăcut una atât de mult, încât voia să plece cu ea. Păcat că era a unei fete şi că a trebuit să o dea înapoi. "Cleptomană mică" mi-am zis eu şi m-am grăbit să îi fac un nufăr de hârtie. Ea nu a vrut să îl ia, dar i l-am dat surioarei ei. Stăteam pe bancă şi mă uitam cum aleargă de jur-împrejur, cum se joacă singură sau cu alţi copii, cum vorbeşte ceea ce doar ea ştie....mă uitam şi zâmbeam. Şi eram fericită. Mă gândeam că viaţa este, totuşi, frumoasă, dar dacă nu m-aş fi dus în parc şi nu aş fi văzut copilaşul acela blonduţ şi creţ(avea nişte bucle ca din poveşti, şi fără ondulator), nu aş fi crezut că viaţa poate fi altfel decât absurdă şi că oamenii pot fi altfel decât neciopliţi şi egoişti. Mai este, totuşi, ceva frumos în România: zâmbetul unui copil blonduţ şi creţ. Aşa că am ajuns acasă fericită, nu nervoasă, cum plecasem de la spital. Genunchiul încă mă doare, pentru buletin trebuie să mai alerg şi în altă zi, dar copilul acela mi-a înseninat ziua.
Nu e o zi pierdută dacă zâmbeşti! :)

Gânduri despre viaţă

Încercăm să avem atât de multe în viaţă încât uităm să o trăim. Uităm să ne bucurăm de magia unei clipe, de un apus de soare, de o melodie frumoasă, de o carte interesantă, de o vorbă bună, de o îmbrăţişare...Toţi se grăbesc să adune cât mai multe, casă, maşină, diplome, haine(şi pot să continui lista până mâine dimineaţă), dar nu îşi dau seama că mai devreme sau mai târziu(de obicei, mai devreme decât se aşteaptă ei) tot ce au strâns nu va mai conta. Nu va mai conta că am avut 3 case, 5 maşini, 3 căsnicii, 10 copii, că am făcut 15 facultăţi şi am învăţat matematică financiară şi fizică cuantică. Va conta dacă am făcut bine în viaţă sau dacă am fost egoist, dacă am crezut într-o forţă superioară sau dacă am fost interesat doar de rezultate şi "fericire" imediată(am pus între ghilimele pentru că eu nu consider că aceasta e fericirea adevărată). "CARPE DIEM!" spuneau romanii....da, dar Horaţius a văzut altfel lucrurile decât Nero, spre exemplu. Horaţius spunea că omul trebuie să caute adevărul, să fie virtuos, să vrea să fie în mijlocul naturii....Din păcate, noi şi dacă am vrea, nu am putea, pentru că în România, cel puţin, pădurile sunt doar o amintire frumoasă, dar suntem învăţaţi să credem că tot ce contează în viaţă e să respecţi un anumit model, să te chinui să le ai pe toate. Cu toate acestea, tot nu eşti fericit. Paradox? Nu, realitate. E o realitate că majoritatea oamenilor pe care îi văd trecând pe stradă sunt încruntaţi, îngrijoraţi, grăbiţi...Se grăbesc să ce? Să meargă la muncă, să se ducă la cumpărături, să ajungă acasă, să se certe un pic cu soţul/soţia că nu e gata cina, să se fixeze în faţa tembelizorului televizorului să vadă ce le mai coace mintea miniştrilor sau cine s-a mai sinucis. Apoi, cu aceste minunate gânduri în minte, să se ducă la culcare supăraţi şi încărcaţi de energie negativă, fără ca măcar să ştie cauza pentru acestea.
Care sunt efectele acestor tabieturi? Ei bine, unele şi mai rele, viciile, într-un cuvânt. Nu eşti mulţumit de viaţa ta? Nu-i nimic, Winston te face să crezi că totul este bine. Nu îţi place soţia? No problem, mai iei o duşcă şi parcă e mai frumoasă. Tristul adevăr e că în loc să rezolvăm problemele pe care le avem, preferăm să le "cârpim", preferăm să folosim orice mijloc pentru a ne face să credem că totul e bine şi că, într-un fel, se va rezolva, fără a face niciun demers în a rezolva problema. Aşa am fost învăţaţi, aşa vedem la televizor, aşa facem şi noi.
Acum că am prezentat problema, o să spun că trebuie să facem o schimbare! În primul rând, să ne hotărâm ce e, cu adevărat, important în viaţă. E vital să ajungi mare boss la nu ştiu ce firmă, să ai o căruţă de bani şi să te cunoască un continent întreg? Da, este, dar dacă nu ai o relaţie armonioasă cu tine însuţi şi cu familie ta, toţi acei bani nu valorează nimic. Trebuie să te cunoşti pe tine înainte de toate, spuneau grecii. Câţi oameni mai stau să analizeze de ce au făcut o anumită alegere sau de ce au spus un lucru pe care, ulterior, l-au regretat? Majoritatea se complac, spun că nu se pot schimba şi refuză ajutor. Sfaturile li se par critici şi au impresia că toţi sunt împotriva lor. Eu cred că dacă vrei ce e mai bine pentru tine, vei fi în stare să vezi dacă şi cei din jur îţi doresc binele sau vor doar să profite de tine. Prin definiţie, omul este egoist, însă paradoxal, acest egoism se manifestă prin altruism. "Te ajut pe tine ca să mă simt şi eu bine"( în treacăt fie spus, cred că se aplică şi pentru iubire). Dar asta nu înseamnă că omul nu poate fi bun. Suntem egoişti prin definiţie, e ca o tehnică de supravieţuire, dar sunt momente când renunţăm la egoism şi ne îndepărtăm de ce înseamnă partea inferioară a omului , apropiindu-ne de desăvârşire. Omul poate ajunge la desăvârşire, însă mulţi preferă să rămână la starea inferioară. Sunt mulţumiţi să facă acelaşi lucru în fiecare zi, s-au obişnuit cu rutina, chiar dacă nu le place ceea ce fac. Eu cred că asta e cea mai mare greşeală a oamenilor : nu au curajul să facă o schimbare. Nu există "nu pot" ci "nu vreau". Eu cred că oamenii pot fi mai buni,  mai fericiţi, mai sănătoşi, doar că nu au găsit motive pentru a dori asta. Fiecare ar trebui să renunţe la 10 minute de uitat la TV şi să se gândească bine la viaţa sa, pentru că dacă descoperi problema din timp, ai toate şansele să o soluţionezi, însă lăsată "netratată", te va afecta fără să ştii. Răspunsul se află în modul în care credem că putem să fim fericiţi. Dacă noi credem că avem nevoie de foarte multe lucruri pentru a fi fericiţi, ne vom chinui toată viaţa şi tot nu vom fi fericiţi. Dacă lucrurile simple, precum o picătură de ploaie, îţi aduce fericirea, atunci vei fi fericit de fiecare dată când plouă(din ce în ce mai des în ultima vreme).
Totul depinde de tine dacă eşti sau nu fericit. Dacă e atât de simplu, ce mai aştepţi? Vei reuşi fără nicio îndoială, trebuie doar să priveşti bine în jurul tău. Viaţa e frumoasă!

Fericirea vine din lucruri mici!

       Sunt fericită şi aş vrea să împărtăşesc acest lucru cu toţi cei care îmi vor citi vreodată blogul! De felul meu, sunt înclinată mai mult spre meditaţie, spre lucruri serioase, dar asta nu înseamnă că sunt deprimată sau serioasă tot timpul. Cine mă cunoaşte cu adevărat ştie că sunt optimistă şi privesc viaţa cu zâmbetul pe buze, deşi uneori mi se pare că duc întreaga lume pe umeri (am tendinţa de a lua asupra mea prea multe responsabilităţi), la sfârşitul zilei mă gândesc ce am reuşit să fac şi sunt mereu mulţumită de mine.
       De ce sunt eu fericită? Am multe motive. În primul rând, recunoştiinţa că familia mea e sănătoasă şi mă ajută, orice ar fi, mă face foarte fericită. La şcoală totul e bine, am reuşit cumva să le fac pe toate, de la olimpiade la simpozioane şi proiecte; măcar ştiu că am activitate, nu am timp să mă plictisesc. În ceea ce priveşte artele marţiale, mai bine nici că se putea. Am fost la o competiţie pe 26 martie, unde am reuşit să câştig 2 medalii: bronz şi aur. Am luat aur la lupta cu nunchak-ul şi precizez că a fost doar a 2-a oară când am luptat cu aşa ceva(deoarece eu ajung la antrenament doar o dată pe săptămână şi am început antrenamentele pentru cupă destul de târziu). Mi-am pus toată ambiţia şi răbdarea în joc şi am reuşit să realizez 2 lebede origami 3D. Mi-au trebuit 484 de triunghiuri mici de hârtie pentru fiecare şi aproximativ o săptămână pentru a le face. Am omorât vreo 50 de copaci pentru asta(adică 32 de coli A4), dar a meritat. La sfârşit voi pune poze pentru a vă arăta că nu doar mă laud. Şi sunt conştientă că acum mă laud, dar dacă nici tu nu te apreciezi pe tine însuţi, nimeni altcineva nu o va face. În final, sunt fericită că mă înţeleg bine cu toată lumea, nu port nimănui pică, nici nu cred că e cineva care să dorească să mi se rupă tocul sau să mă înnec cu cafea (deşi eu nici nu port tocuri, nici nu beau cafea, aşa că sunt asigurată împotriva a 2 blesteme), dar eu am conştiinţa curată. Până la urmă, nu depinde de tine dacă ceilalţi te acceptă sau nu, indiferent de eforturile tale, e decizia lor dacă te apreciază sau te vorbesc pe ascuns. O dată ce ai înţeles lucrul acesta, cred că viaţa ta va fi mult mai lipsită de griji inutile, ştiu sigur că a mea este.
Aş mai adăuga ceva. Nu ştiu dacă s-a înţeles acest lucru din postările de până acum, dar eu sunt o persoană cu o credinţă puternică în Dumnezeu. Sunt conştientă de greşelile Bisericii din trecut (atât a celei Catolice, cât şi şi a celei Ortodoxe) şi de faptul că, din păcate, majoritatea preoţilor din ziua de azi urmăresc, mai degrabă, câştigul economic decât să îndrume "turma lui Dumnezeu", dar asta nu mă împiedică să am o credinţă sinceră şi să îmi trăiesc viaţa cât mai curat posibil. Nu aş putea fi atee, deoarece credinţa e cea care îmi oferă sprijin atunci când oricine altcineva e prea ocupat pentru mine. Chiar dacă Dumnezeu nu ar exista şi mi s-ar spune că am vorbit singură când spuneam rugăciuni, ştiu măcar că m-am înţeles bine cu mine însămi tot timpul şi că sunt un sfătuitor foarte bun şi un partener excelent de conversaţie. Lăsând gluma la o parte, credinţa mea este încă un motiv de fericire pentru mine, mai ales pentru că îmi oferă stabilitate şi siguranţă. Mai sunt fericită pentru că, deşi în lume există mult rău, care creşte pe zi ce trece, eu reuşesc totuşi să am parte şi de momente fericite şi cu adevărat preţioase în viaţă, precum acesta. Chiar nu are rost să îţi faci o mie de gânduri negre pentru viitor, sau să regreţi ce ai greşit în trecut, pentru că nu poţi avea în viaţă parte numai de fericire. Trebuie să mai dai şi de necaz, ca să poţi aprecia momentele fericite; trebuie să mai dai şi cu bâta în baltă şi să te umpli de noroi ca să te ambiţionezi şi să reuşeşti, într-o bună zi. Iar strălucirea din acea zi va spăla tot noroiul în care ai fost mânjit în trecut, chiar dacă doar pentru un moment. Trebuie doar ca noroiul acela să nu te mai mânjească niciodată şi e posibil, dacă foloseşti detergentul care trebuie. Acel detergent nu e Bonux sau Ariel, ci încrederea în tine! Ea poate să şteargă toate petele negre ale trecutului şi să îţi asigure un viitor imaculat!
Aşadar, ai încredere în tine, ai încredere că mâine va fi mai bine şi că viaţa e frumoasă. Şi ţine minte, fericirea vine din lucruri mici!

Nu am poză de la campionatul de arte marţiale decât cu medalia de bronz, dar o să rezolv problema aceasta

Lebădă+piciorul meu, ca dovadă